http://www.oleggaraz.com/2011/11/mozart-si-varstele-muzicale-ale-europei.html

Posted onnoiembrie 25, 2011 
Filed under Diverse | Leave a Comment

M-am mutat in alta parte

Posted onoctombrie 16, 2011 
Filed under Diverse | Leave a Comment

Din motive obiective , m-am mutat la adresa www.oleggaraz.com si va astept acolo cu tot dragul si cu toate textele, mai mult noi decat vechi pentru a continua ceea ce am inceput in 18 octombrie 2010 .

4. „Textul – muzica unei voci de femeie care mai degraba îmi «cânta»…”

Posted onoctombrie 15, 2011 
Filed under Diverse | Leave a Comment

Ziua este de plastic, pe când noaptea este de catifea neagra, fosforescenta, stropita cu pete de „sânge” liliachiu, diseminate aleator pe tot întinsul câmpului unduitor, ca de apa întunecata, al unui întuneric insondabil de

adânc. Si apoi – linistea, plina pâna la refuz cu un freamat abia perceptibil al unei sumedenii de muzici, o simultaneitate de „posturi” de radio eterale, emitând continuu doar pentru mine, înghesuite toate într-o „masa sonora” a

carei complexitate l-ar face invidios pâna si pe Xenakis. Ader spontan si neconditionat la „blestemul zilei” adus, dureros si spintecator, de Isolda în actul II din drama muzicala Tristan si Isolda, a lui Wagner . Lumina si întuneric sau, mai precis, crepuscul, zi si noapte, veghe si visare, destinatia ultima a Maestrului si a iubitei lui din romanul lui Bulgakov, care desfiinteaza, iata, tot „maniheismul” schizoid si atât de simplist al unor asemenea juxtapuneri. Si atunci, sa reformulez, nu zi si noapte, ci crepuscul, nu alb si negru, ci infinitatea nuantelor de griuri, nu lumina si întunericul, ci umbrele cu infinitatea lor de stari ale transparentei. Tot atâtea metafore, simboluri, arhetipuri, toate sugestii si analogii, încercari de a media prin tot atâtea imagini ideea noptii ca spatiu al alteritatii si, implicit, a unei alteritati fecunde. În orice caz, nu resimt noaptea drept o „valpurgie”, ca în simfonia Faust , de Liszt, sau ca la Berlioz, în simfonia Fantastica, si nici ca pe o orgie pagâna din opera Tannhäuser, de acelasi Wagner. Nu-mi reprezint noaptea ca pe ceva „vinovat”, ca ceva ascunzând pericole, diverse populatii de creaturi fioroase si, în orice caz, somnul si visele mele nu nasc monstri. Noaptea este o „mama”, poate mai degraba asa, ca la Vonnegut, o primordialitate la care revin continuu mai ales atunci când simt nevoia de a scrie. Încerc sa înteleg de ce scriu mai ales noaptea si un prim raspuns ar putea fi ca, dupa o anumita ora, îmi simt veghea nocturna ca pe o alta forma de somn, cu o multitudine de scenarii imaginative relevându-se progresiv si precipitându-se în populatii tot mai dense, „înnourându-ma” ca pe un cer înaintea unei furtuni de vara. Sau, poate, nu este altceva decât un recul, o redare spontana si neconditionata de niciun factor exterior a acelei oralitati primordiale (cartile pe care mi le citea mama, sonoritatea vocii ei), care, cândva, demult, mi-a servit drept pod pentru a trece de la copilaria inconstienta direct la singuratatea constienta a individualitatii. Si îmi devine clar ca textul este pentru mine în primul rând sonoritate, muzica unei voci de femeie care mai degraba îmi „cânta” textul, iar sensurile acestuia nu rezida în continutul cuvintelor, cât în sonoritatea lor. Ascultarea textului este ceva mai mult decât adunarea buchisita a cuvintelor în fraze si propozitii, permitând accesul direct la retorica superioara a sensurilor degajate de o comparatie, o metafora, un oximoron, acel nivel de „ survolare ” semantica a textului fara nicio poticneala de „boabele” cuvintelor si, ulterior, de „înglodarea” în morfologii, sintaxe si alte legi ale diverselor canoane ale vorbirii si scrierii corecte. Ideea anotimpurilor nu are nimic de a face cu nevoia de a scrie, deoarece mi le reprezint într-o ordine muzicala a lucrurilor, mai degraba ca la Ceaikovski , si nu ca la Vivaldi sau Haydn. Si, din întreg ciclul Anotimpurilor (ciclu de 12 piese pentru pian), am ramas marcat de Noiembrie, audiata în copilarie de pe un disc vechi, apoi August, audiat de nenumarate ori în transmisiunile televizate de la concursul „Ceaikovski”. Traiesc mai acut trecerea între anotimpuri, însotita deseori de angine, gripe, bronsite si alte molime pasagere, usoare, însa atât de enervante. În realitatea textuala nu exista anotimpuri, a caror succesiune o traiesc într-un mod foarte implicat si însasi ideea anotimpului ramâne un atribut al realitatii de „dincoace”, un pretext fertil de a-mi cultiva un panteism personal, care într-un mod evident (pentru mine) salveaza ce mai poate fi salvat din consistenta acestei realitati pe cale de a fi abandonata drept punct de reper.

Despre eternitatea încăpăţânată, tatăl lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago

Posted onoctombrie 13, 2011 
Filed under Dulapul cu Eseuri | Leave a Comment

Era ora 17.67. Cel puţin atâta lucru îmi comunica mintea mea adormită pe care oricând o compar cu mintea mea normală arată ca o monstruozitate înşelătoare, ca la Dali, Goya, Bosch sau Blake, însă amândouă produse parcă de imaginaţia mimetică a lui Jean Baudrillard. False amândouă. Sau mai rău – interşanjabile. Simulacroane. Deci, second-hand. No comment. Ca într-un teatru. Orice orori ar fi inventat geniul candid al lui Shakespeare, eu rămân protejat de spaţiul între mine şi scenă. “No man’s landu’” perfect. Lasă-i să se omoare ei acolo, chiar dacă până la urmă crapă toţi şi nu mai are cine ieşi la aplauze. Iar eu stau pitit în întuneric, ca într-o tranşee. Mie nu mi se poate întâmpla nimic. Doar am plătit biletul pentru stat la fereală. Exact. Mă instalez în fotoliu cu mai multă încredere. Că unchiul lui Hamlet asistă şi el, cu toată încrederea, la un spectacol, însă fără a fi plătit şi atunci urgia răzbunătoare a lu’ nepotu-so îl nimiceşte pur şi simplu. Trebuia să-şi ia un bilet şi atunci, poate, supravieţuia. Însă autistul-filosof l-ar fi ucis oricum, cu bilet cu tot. Biletu-i ca un paşaport. Dovada nevinovăţiei. Dovada că nu aparţii spaţiului scenic. Actorii nu-şi cumpără bilete. Ei sunt vinovaţii şi păcătoşii condamnaţi să se caţere şi s-o mierlească acolo. Eu nu. Ar fi culmea. Însă nu sunt sigur. Că mai aruncă Otello cu un scaun după Dezdemona şi mă nimereşte pe mine. Sau cuţitarii din “Cavaleria rusticana”. Nu mă văd bine dacă se apucă ăia la hăcuit de spectatori. Şi stăm aşa amândoi, eu şi unchiul lui Hamlet, ne uităm unul la celălalt şi cine ştie ce gânduri îi trec prin mintea lui de arivist-ucigaş atunci când îmi remarcă prezenţa. Îşi regretă crima sau aşteaptă înfrigurat ca nepotu să i-o înfigă pe nepusă masă când? Nu ştiu. Probabil că mi-ar turna şi mie ceva în ureche. Aşa, fără a sta prea mult pe gânduri. Era clar că adormisem, exact ca şi tatăl lui Hamlet, într-o grădină, deşi nu era vorba de nici o grădină şi nici otrăvitorul nu era de găsit prin preajmă, pitit după nişte boscheţi. Oricum, visam că dormeam în tihna unui luminiş şi îmi era cât se poate de bine. Nu aveam un frate trădător care să-mi fi furat soţia, care nici aia nu exista, şi să fi pregătit poţiunea pentru a mi-o fi turnat în ureche. Oricum aveam doar una singură bună de utilizare, pe când cealaltă, de rezervă, mi se blocase din cauza unui dop rebel de ceară. Nu corespundeam în nici un fel parametrilor lui Shakespeare. I-aş fi fost inutil. Cu bilet cu tot. Inclusiv cu urechile. Şi nici un fiu pe nume Hamlet nu avea de unde să existe. Deci, nici Ofelia nu s-a înecat şi poate mai trăieşte undeva ca străbunică fericită înconjurată de o droaie de copii. Câteodată mă mai gândesc la urechea cu pricina a tatălui hamletian. Oricum, îmi dădeam seama că oricât de ficţională mi-ar fi întreaga viaţă, deoarece mi-am inventat-o şi o inventez în continuare, existau şi există martori independenţi şi, poate, chiar şi complici, părtaşi fără voie la simplul fapt al existenţei mele. Nu-mi pot aminti cu precizie nume sau feţe. Şi asta fără a mă gândi la părerile prietenilor sau a altor persoane pe cât de implicate, tot atât de nefericite de a mă fi cunoscut, însă forţaţi cu toţii să se îngrozească măcar puţin de ceea ce le-a fost dat să trăiască în preajma mea. Oricând aş fi aruncat la gunoi câteva din capodopere de-ale lui Ph. K. Dick cu tot cu fantasmagoriile lui E. T. A. Hoffmann ca fiind total depăşite. Nici scrierile de-a lui Kerouak sau Eduard Limonov nu le-aş fi cruţat. Şi nici Veniamin Erofeev cu Sorokin nu ar fi evitat coşul de gunoi. Ceea ce mi se întâmpla bătea continuu cele mai negre şi gotice închipuiri. Veghea şi visul îşi puteau oricând schimba locurile. Şi asta fără ca eu să-mi dau seama în care dintre ele mă aflu de fapt.

Mi-am privit ceasul din nou. Deja era 17.77, ceea ce putea să însemne nu mai puţin (sau poate chiar mai mult) de două lucruri: primo, că deja de zece minute scriam imaginând verzi şi uscate şi secundo, că nici pomeneală să mă fi trezit din ceea ce mi se întâmplase şi care cu greu ar fi putut fi comparat cu un somn. Visam că adorm din nou. Pe o bancă dintr-un parc sau grădină, nu mai ştiu. Şi parcă priveam totul dintr-o parte şi vedeam cum din boscheţi apare cineva cu o fizionomie familiară, se înclină deasupra mea şi începe să-mi toarne ceva în ureche. Cred că era controlorul de bilete. De la teatru sau de la RATUC, nu mai ştiu. Aşa că mai întâi tresar violent şi apoi mă trezesc sau, am senzaţia că mă trezesc şi visez în continuare. Mă numesc Bertrand de Lalois. Mi-am petrecut aproape întreaga viaţă într-un deşert, prizonier al unor triburi rebele de nomazi, cu care luptasem pe viaţă şi pe moarte într-un război şi pe care îl pierdusem. Am fost făcut prizonier într-o ultimă fază a războiului şi nu ştiam nimic despre ai mei decât că au fost înfrânţi, iar supravieţuitorii s-au izolat în spatele zidurilor protectoare ale unei fortăreţe de pe-un vârf de munte. Atăt. Blindatele de teren înaintează sprinten, împroşcând pietriş şi evitând cratere de explozii, până-ntr-un moment în care toate se opresc şi liniştea inundă brusc totul. Aud cum firele de nisip scrijelesc armura maşinilor militare. Sunt scos din întunericul burţii metalice direct în soarele orbitor de afară. Bate un vânt puternic care-mi împrăştie părul lung, castaniu-întunecat şi nevăzând nimic mă împiedic, însă două perechi de mâini, de ambele părţi, mă susţin cu fermitate şi mă repun pe picioare. Îmi simt uniforma sfâşiată, cu toate însemnele rupte de pe ea şi cred că arăt destul de jalnic. Îmi ia ceva timp până încep să desluşesc detalii. Suntem la poalele unui munte. O imensitate aiuritoare, a cărui vârf este ascuns de către o pătură de nori parcă lipită acolo, în înalturi, de piscul invizibil. La un moment dat observ cum printre nori îşi face loc ceva sclipitor, ieşind tot mai mult în bătaia soarelui, ceva devenind tot mai mare pe măsură ce coboară direct înspre detaşmentul în aşteptare. Este un dirijabil, o platformă zburătoare parcă turnată din mercur de dimensiuni mai mult decât apreciabile şi poartă pe el inscripţia “Hindenburg”. Aproape că aterizează ceva mai departe şi pare să nu se mai întâmplă nimic. O vreme. Apoi din imensitatea suspendată a navei coboară ceva asemănător cu un lift din care îşi face apariţia un grup compact de oameni, gărzi şi prizonieri. Are loc un schimb de prizonieri şi sunt dus la bordul navei care se înalţă imediat. Primesc primele îngrijiri. Mi se aduce o uniformă nouă, din catifea neagră cu însemnele rangului. Sunt invitat în sala de comandă unde se fac prezentările. Discuţia promite să dureze, deoarece toţi sunt interesaţi să pună întrebări şi să afle cât mai multe. Iar eu ma opresc din vorbit, deoarece trecem prin pătura de nori şi atunci când ajungem deasupra întrezăresc ceva asemănător cu o clădire zidită circular în jurul piscului înălbit de zăpezi. Între fortăreaţă şi dirijabul începe un schimb de semnale luminoase şi eu, parcă din nou, mă trezesc. Da, nu e sănătos să citesc prea multe sf-uri. Ca atunci m-oi visa de-a dreptul Paul Atreides, zis Muad’Dib, adică Şoarecu’ Deşertului. Sau mă voi trezi într-un “sicriu” criogenic, exact ca în “Ubik”-ul lui Ph. K. Dick. Nu. Bine o spuneau proletkultiştii că nu-i sănătos să te rupi de popor. Că atunci chiar începi să vezi cai verzi pe pere ţi, exact ca în “Prânzul dezgolit” a lui Burrows.

Ceasul arată 17.95 şi nimic nu garantează ca ora 18.00 se va putea instaura vreodată. Încă dorm şi dacă tot nu m-am trezit mă gândesc la oameni al căror coeficient de inteligenţă este egal cu temperatura camerei în care aceştia locuiesc. Auzisem undeva ideea şi nu mai pot scăpa de ea. Sau să ai un IQ egal cu temperatura corpului. Sau, IQ-ul să depindă de temperatura medie anuală din perimetrul lor geografic? Adică, unde-i mai cald acesta să fie ceva mai mare. Atunci cel mai elevat IQ ar trebui să fie împrăştiat prin zonele deşertice precum Sahara, Kîzîl-Kum, Valea Morţii şi platoul Gobi. Poate depinde şi de anotimpuri? Adică, vara oamenii să fie ceva mai deştepţi, însă iarna? Nu-mi pot imagina ce ar putea să însemne un IQ de nivel minus douăzeci. Şi atunci, deştepţii ar trebui să existe unde-i mai cald. Adica mai spre sud. Însă nu cunosc ţări calde super-dezvoltate. Astea din urmă se înghesuie tot mai spre Nord. De obicei, Sudul este mai agrar, iar Nordul, unde nu-ţi mai creşte nici iarba, ceva mai industrial. Şi atunci, din contră, să fie IQ-ul cu atât mai mare cu cât te muţi mai înspre Nord?

Citesc la Sebastian Corn despre oameni a căror aptitudini matematice de abia le permit să numere corect anotimpurile, care la Vivaldi, Haydn şi Ceaikovski sunt tot atâtea. Adică, patru. Şi de aici putem deja diversifica. Doisprezece luni cu câte treizeci de zile. Patru anotimpuri, doisprezece luni şi treizeci de zile. Din nou şi din nou. Ca o bolboroseală autistă. Da, şi câte patru săptămâni cu câte şapte zile în fiecare lună. Deja mă simt depăşit şi totul apare ca un exerciţiu de analiză matematică superioară. Patru anotimpuri, doisprezece luni, treizeci de zile, însă organizate în cicluri de patru săptămâni a câte şapte zile fiecare. Cicluri care se repetă. Mari deştepţi precolumbienii ăştia. Maiaşii, adică. Au ştiut să dateze cu precizie până şi Apocalipsa. Se vede că nu aveau închisori. Sau poate de aia i-au stârpit conchistadorii. Iar ciclurile se tot repetă. Toată viaţa. Mă întreb cum am fost lăsat să termin şcoala generală. Am un IQ de brusture prăfuit la margine de drum. Parcă îmi mai creşte puţin atunci cînd mai trece câte o capră şi mi-l mai irigă cu câteva jeturi de urină fierbinte. Mai trece un an şi din nou vine treizeci şi unu decembrie. Urmat de întâi ianuarie. Implacbabil. Ca la armată. Sau ca într-o închisoare. Unde, culmea, calendarele sunt interzise. Ca să-i deruteze cât mai mult pe deţinuţi. Să-i împingă mai aproape spre Nirvana. Că aşa-i mai simplu să le speli creierii. Tăind copaci şi săpând canale. Şi oamenii scrijelesc pe pereţii igrasiaţi tot felul de beţigaşe, deoarece continuu le trebuie să măsoare ceva. Deşi, mă gândesc că şi asta-i o oligofrenie, deoarece mult mai corect ar fi să numărăm timpul după şirul de zile cuprinse într-o rotaţie a Pământului în jurul Soarelui. Altfel spus, ca la închisoare. Câte un beţişor pentru câte o zi. Cum o făceam la armată. Număram invers începând cu şapte sute patruzeci şi nouă. Exact câte zile am stat acolo. Fără anotimpuri. Fără succesiunea lunilor şi săptămânilor. Doar zi-noapte. Deşi, din şase-n şase luni îţi sălta statutul. Era ca o promovare semestrială. Eventual, păstrăm cele doisprezece luni şi atunci de ce nu o sută cincisprezece martie sau o sută şaptezecişicinci iunie? Chiar dacă, mă întreb, care-i diferenţa specifică între treizeci iunie şi întâi iulie? Cred că niciuna.

Mă uit din nou la ceas. Este ora 17.126. Doamne Sfinte! Cred ca se întâmplă ceva, deoarece mi-am pus deşteptătorul la 18.00 fix. Iar ceasul a luat-o razna. Sau m-am pomenit într-o realitate unde există doar o singură oră. Ora 17. Şi cum şirul numeric este infinit, înţeleg că ora 18 nu va mai veni niciodată. Eternitatea se dovedeşte a fi una încăpăţânată. Minutele se vor tot aduna la nesfârşit fără a mai fi secţionate în rafale a câte şaizeci. Două încărcătoare de Kalaşnikov. În luptă unitatea de măsură este treizeci. Numărul de gloanţe dintr-un încărcător. Fiecare cu unităţile lui. Deşi mă întreb care ar fi legătura între minutele dintr-o oră şi numărul minim obligatoriu la gloanţe la un AKM. Aceeaşi cifră. Şaizeci. Cred că ceasul a adormit împreună cu mine. S-a abandonat eternităţii îndărătnice a somnului meu. A adormit pur şi simplu că s-a săturat să tot stea de şase şi să mă asculte sforăind sau vorbind în somn sau, şi mai rău, scrâşnind îngrozitor din dinţi. Parcă mă şi aştept ca la trezire să mă verifice în gură după dinţi lipsă. Cred că înnebunesc. Nu, mai precis, cred că dorm. Ceea ce, în fapt, nu constituie o prea mare diferenţă. Şi dacă numerotăm zilele, atunci cu nopţile cum rămâne? Le lăsăm aşa, nenumerotate? Uneori mă enervează prefăcătoria asta, deoarece în fiecare săptămână, în fapt, încercăm să mimăm truda lui Dumnezeu, adică, primele pagini din Biblie (ceea ce nici până în prezent nu ştiu dacă nu ar fi unul şi acelaşi lucru), însă fără a şti cu precizie ce şi în care zi a fost creat de către spiritul proletar al Creatorului. Da’ mai lăsaţi-l în pace pe Iehova sau Adonai, că nu-i cunosc celelalte nouă sute nouăzeci şi opt de nume, cu zilele lui lucrătoare cu tot. Adică, el ne-a creat după formula şase plus unu. Aşa am existat într-un trecut comunist, cu sâmbăta ca zi lucrătoare. În prezent trăim după o schemă ceva mai tolerantă. Adică, una mai puţin stahanovistă, adică cinci plus doi, adică, obosim mai repede şi ne trebuie mai multe zile de odihnă decăt Celui de Sus. Sau să-mi inventez una proprie şi personală? Deşi, dacă mă gândesc bine, eu exist după principiul zero plus şapte. Cred că am trudit suficient într-o viaţă anterioară.

Dar mă întreb ce aş fi în stare să creez măcar asemănător cu despărţirea întunericului de lumină? Eventual să schimb becul ars şi deja prăfuit din veioza de la capul patului. Sau, până atunci, să mai aprind o lumânare, că oricum, ştiu, deja am convingerea foarte solidă, că mâine, stresat de alte şi alte griji, voi uita din nou să cumpăr un bec şi când va veni întunericul, mă voi putea separa de el doar prin limba subţire şi palidă a unei lumânări care mi-a mai rămas de la înmormântarea mamei. Aşa că mă voi chiorî în continuare până am să mă satur şi atunci, dacă nu voi uita, la următorul salar sigur voi cumpăra nu unu, ci chiar vreo zece, pentru a-mi lua de-o grijă.

Trebuie să fie posibil ceva dacă tot sunt făcut după chipul şi asemănarea. Să separ apa de uscat. De-a dreptul imposibil de imaginat ceva în acest sens. Cu crearea animalelor şi păsărilor nici nu mă gândesc. Am avut doi motani care au fost călcaţi în timp ce traversau regulamentar. Pe infractorii ucigaşi nu i-a pedepsit nimeni şi nici lui Dumnezeu nu i-a păsat deloc. Şi nici vorbă să mă gândesc cum ar arăta ceva creat după chipul şi asemănarea mea. Deşi, făcut după chipul şi asemănarea Lui, ar trebui cel puţin să încerc. Să mi-L creez pe el însuşi, un fel de ” personal Jesus “, mai golem aşa, de felul lui. Să-i ascund sub limbă un pergament cu citate din propriile cărţi. Însă cred că renunţ. Pot să iau oricare din săptămânile vieţii mele, însă fiecare dintre acestea va fi un exemplu al incoerenţei şi iresponsabilităţii funciare de care dau dovadă de fiecare dată atunci când conştiinţa mă condamnă la o detenţie pe viaţă sau viaţa însăşi este o condamnare (?) şi ştiu că voi fi dus, sub pază, într-un loc unde calendarele sunt interzise şi oamenii scrijelesc pereţii, gardurile sau orice prind cu ieroglifele lor primitive, dar şi inutile în egală măsură.

După ce mă satur să mă gândesc la Dumnezeu, mă întorc cu gândul la tatăl lui Hamlet. Încerc să-mi amintesc dacă ar trebui să-l răzbun pe al meu. Nu are importanţă pentru ce, doar să-l răzbun ca la carte. Ca în tragedia lui Shakespeare. Însă îmi dau seama că-l cunosc pe Hamlet, împreună cu toate rudele, prietenii şi duşmanii lui, incomparabil mai bine decât l-am cunoscut pe propriul tată. Mi-am mărturisit ignoranţa şi am scris un text despre el şi îl tot recitesc de ani de zile şi constat că imi devine din ce in ce mai familiar. Propriul meu tată. Adică, mă înrudesc cu el tot mai mult. Nu îndeajuns, însă, deoarece pe Martin iden îl cunosc mult mai bine, că am avut timp să tot recitesc la nesfărşit romanul lui Jack London. Sau pe Rodion Raskolnikov. Sau pe feldmareşalul Manstein, ale cărui memorii le-am recitit timp de ani de zile. Mă irita simplul fapt să cunosc biografia lui Stalin mai bine decât viaţa propriilor bunici. Ajunsesem să mă împrietenesc cu inspectorul Javert din “Mizerabilii” lui Hugo şi i-am regretat nespus sinuciderea. M-am simţit abandonat, exact ca la moartea mamei. De ce a făcut-o, mă întrebam, doar ajunsesem să-l înţeleg atât de bine? Poate din cauză că era exact opusul lui Svidrigailov, teroarea mea din “Crimă şi pedeapsă”. Şi atunci înţeleg că pe oamenii vii niciodată nu i-am cunoscut la fel de bine. Poate într-un mod diferit, însă nu la fel de complet. Nu aveam nici o şansă. Nu erau ca o carte pe care oricând o poţi lua de la început, întârziind pe pasajele ştiute aproape pe dinafara. Pentru oamenii vii nu aveam timpul suficient. Nu l-am avut niciodată şi nici nu cred că-l are cineva. Nici răbdarea şi nici înţelegerea. Nu pot compara clocotul vieţii cu lentoarea necesară parcurgerii unui text. Cu oamenii se întâmplă într-un mod nepremeditat, spontan şi fulgerător. Niciodată la fel. Fiecare gest, cuvânt sau atingere sunt fatalmente irepetabile şi dispar suflate cu brutalitate de şuvoiul înspumat al clipelor. Nu puteam proceda la o relectură. Cei vii erau într-o continuă schimbare sau, să-i spun mai postmodern, într-o continuă rescriere. Viaţa lor nu se scria pe noi şi noi pagini, ci mai degabă peste “textul” zilei de ieri şi alaltăieri. Un palimpsest. Foile se zdrenţuiau de atâta scris şi asta, cred, se numeşte îmbătrânire. Rezistenţa hârtiei la apă şi foc, dar şi la timp. Oamenii parcă ar fi făcuţi din hârtie, exact ca inima Doctorului Jivago. Mă întreb dacă am cunoscut pe cineva la fel bine ca pe Alioşa, Dimitrii sau Ivan, Karamazovii lui Dostoievski. Şi recunoaşterea faptului mă înfioară, deoarece imaginile create de Fiodor Mihailovici la sfârşitul secolului nouăsprezece sunt şi acum mai reale decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc. Şi, mai mult de atât, un Raskolnikov nu mă va abandona niciodată, cu toporul lui cu tot, precum nici Nataşa Rostova nu mă va înşela, spunându-mi, surprinsă cu un bărbat:”Oleg, nu e ceea ce crezi! Oleg, nu e ceea ce crezi! Oleg, nu e ceea ce crezi! …”. Poate voi scrie într-o bună zi un text despre mama. Şi prin asta îi voi conferi eternitatea, exact aşa cum i-am oferit-o lui tata în paginile “Territoriei” mele. Deoarece, cred, avea dreptate Bulgakov atunci când afirma că manuscrisele nu ard. Altfel spus, se încăpăţânează să rămână eterne.

Dorm la umbra unor ulmi în cântatul crud al păsărilor, precum şi în eternitatea orei 17. Miroase a iarbă cosită şi mă las legănat în simplitatea limpede şi tandră a unui gând repetitiv: dragostea este un limbaj universal. … la fel ca şi singurătatea.

Ganduri ratacite despre arta greselii (1)

Posted onoctombrie 4, 2011 
Filed under Dulapul cu Eseuri | Leave a Comment

Daca cel mai mult invatam doar din propriile greseli, atunci confuzia progresiva reprezinta singura cale de a deveni cu adevarat destepti.

Cu cat mai mult gresim, cu atat mai mult invatam. Eroarea este motorul progresului. Incerc sa-mi imaginez dimensiunea satisfactiei lui Cristofor Columb atunci cand, in sfarsit, a ajuns in India multvisata, teritorii populate intr-un mod evident de catre… indieni, care isi pastreaza aceasta titulatura eronata pana astazi. De ce sa mai ocolesti toata Africa atata timp cat o poti taia direct prin Atlantic pana la destinatie. Simplu si fara probleme. Chiar daca in realitate Indiile lui Columb au insemnat doar cateva insule mai mari, printre care Haiti si Cuba. Iar indienii habar nu aveau ca sunt indieni si ca ar trebui, in realitate, sa populeze o tara aflata la ceva mii de kilometri mai spre vest, insa una atat de intens imaginata de celebrul genovez, incat nu a mai contat dimensiunea de-a dreptul istorica a erorii. Asa au fost, pana la urma, descoperite… Americile. Numele de Indii a disparut, indienii au ramas, Columb a sfarsit intr-o inchisoare spaniola, iar mapamondul s-a marit cu inca doua continente.

Conform definitiei clasice omul inteligent este unul care nu repeta  greseala o data comisa.

Altfel spus, daca ai incercat o data sa intri intr-o pestera si de abia ai scapat de un urs, a doua oara ar trebui sa fii mai precaut. Deci, cine o repeta este un prost. Chiar daca o repeta macar o singura data. Este suficient. Si ar putea fi chiar fatal (vezi exemplul cu ursul din pestera).

In acest punct trebuie sa-mi recunosc nu doar prostia, ci stupiditatea mea funciara, deoarece eu repet protocoalele gresite pana ma satur. Incep sa procedez diferit de abia atunci cand nu mai am puteri sa reiau greseala, care, trebuie sa recunosc din nou, uneori poate fi chiar confortabila. Fumatul reprezinta un asemenea proltocol, deoarece aprinzand o alta tigara, de fiecare data primul gand este ca fac o greseala. Comit perpetuarea unui viciu. Viciu reprezinta un comportament cel putin nesanatos, insa asumat. Ca senzatie. Cel destept, insa, se va pazi sa greseasca si daca totusi i se va intampla nu o va mai comite niciodata. Ce avem de inteles de aici este doar ca va savarsi o alta! Deoarece suma viciilor este constanta. Si toate astea deoarece regula spune foarte clar: nu ai voie sa reiei chiar si o singura data aceeasi greseala! In caz contrar nu mai esti considerat inteligent. Regula, insa, nu spune nimic in privinta unei alte greseli.

Altfel spus, perfectionarea sistemului nu garanteaza eliminarea greselii ca posibilitate, atata timp cat eroarea se prezinta drept un fenomen extrem de generativ. Si uneori, chiar ispititor.

Modul in care a procedat Ulise in cazul sirenelor reprezinta un model graitor in acest sens. A stiut sa invete din greselile altora si fiind constient ca nu are la dispozitie un “try again” pentru a dobandi “access to the next level”. Astfel incat, ordinea cauzala trebuie sa ne-o reprezentam cu eroarea-origine si corijarea-consecinta.

Originea, deci, rezida in eroare. De acolo pornesc toate. Greseala lui Adam asigura sutele de pagini ale Bibliei, dar si statutul de best-seller al Cartii Sfinte. Precum si nasterea intregii umanitati in calitatea ei de public cumparator si cititor al acesteia.

Eroarea si Consecinta. Orice intreprindem, orice decidem, orice consideram sau imaginam, toate sunt  pandite de spectrul erorii, greselii si confuziei. Erorile si gafele sunt acele fiinte microscopice care ne populeaza “gospodaria” existentiala mai ceva ca gandacii de bucatarie sau omniprezentii acarieni . Nu suntem stapani pe propriul viitor, neexistand nici o putinta de a garanta ca vom putea evita spectrul esecului. Freud ne spune ca nu suntem stapani in propriul subconstient, insa cui ii mai pasa de materii inalte in stresul obsesiv al « deratizarii » propriei inteligente de spectrul esecului.

Cum stam atunci cu definirea desteptaciunii (citeste – inteligentei) pe care tindem s-o vedem ca pe o continua progresie inspre un viitor tot mai destept si tot mai iluminat? Si ce-ar fi acea lumina? Adica, de unde s-ar trage? Punctele cardinale nu ne sunt de nici un folos in aceasta situatie. In fapt, avem de a face cu o procedura de epurare de spectrul greselii. Exact ca si teoria bolsevica despre viitorul luminos. Burghezia si capitalismul sunt gresite, deoarece nu corespund viitorului comunist sau comunal (niciodata nu am inteles cu precizie pe ce se pune accentul) si, in acelasi timp, prin simpla lor prezenta impiedica acel viitor sa se instaureze cat mai rapid si solid cu putinta. Vor fi deratizati. Pentru ca viitorul fericirii sa ajunga printre noi, trebuie sa eliminam greseala, gresitii, dusmanii poporului, agentii imperialismului, chiaburii si alte milioane si milioane de erori umane. A fost o ipoteza care pana la urma s-a dovedit a fi gresita. Greselile trebuie epurate. Ignorantii si incapatanatii vor fi re-educati pana la epurare completa. Intr-o totala conformitate cu « catharsis »-ul anticilor greci, chiar daca este vorba doar despre purificarea de patimi.

Stim cu totii ce culoare are cerneala cu care profesoara ne corecta mazgalelile in clasele primare, purificandu-ne de propria ignoranta. Cu rosu. Ca la semafor. Culoarea steagului sovietic. Culoarea care-l infurie pe taur. Culoarea de care trebuie sa ne fie frica. Astfel ajungem sa intelegem ca detinem parti bune si parti mai putin bune, care trebuie epurate. Adica parti corecte si parti… « suspecte ». Cu cele din urma se procedeaza fara nici o retinere, ele fiind corijate. Eliminate, adica. Fara sa-i pese cuiva daca suntem de acord sau nu. Nu ne intreaba nimeni daca vrem sau nu sa mergem la gradinita sau la scoala. Trebuie. Pentru sanatatea « organismului » colectiv sau comunal (indiferent). Un picior cangrenat se taie pentru a salvgarda restul trupului. Si cu atat mai putin intereseaza pe cineva ca s-ar putea ca noua sa ne fie chiar necesare acele parti gresite sau, cel putin, « suspecte » de a fi gresite de care suntem invatati sa ne debarasam. « Eroarea » egal « cangrena » si organul este indepartat. Sau ca si in cazul unui stangaci fortat sa scrie ca toti ceilalti, dreptacii, si nu ca Leonardo da Vinci, in « oglinda ». Cazuri ca Galilei si Copernicus, amandoi abia evitand rugul Inchizitiei, sau Giordano Bruno care nu reuseste s-o faca, iata doar cateva modele de « stangacie », comportament « eronat », opinii « suspecte » si gandire « gresita ». Intreaga stiinta ca domeniu al gandirii se edifica pe convertirea adevarului in eroare si asta pentru a-l inlocui cu un alt adevar, convertibil si el la randul lui si asa continuu.

Sa revenim si sa ne intrebam daca ne-a trecut vreodata prin cap ca de la bun inceput suntem conceputi intr-un mod perfect.

Mai mult, fiecare dintre noi prezinta o forma particulara si de aceea atat de pretioasa a perfectiunii. Chiar aceasta alteritate si reprezinta cea mai incitanta parte a jocului pana in momentul in care, in fapt, ni se da de inteles ca suntem suspecti de a fi imperfecti prin raportare la o sumedenie de sisteme de evaluare, toate orientate nu inspre relevarea perfectiunii, ci exact invers, inspre relevarea incoerentei sau, poate, si mai rau – stimularea comportamentului eronat care si este, pana la urma, obiectul muncii oricarui sistem educativ. Fara aceasta ipoteza ar disparea tot ceea ce Michel Foucauld a studiat cu atata minutiozitate, adica, spitalele, clinicile psihiatrice, inchisorile si de ce nu, as adauga eu, gradinitele de copii, scolile, taberele de pionieri, lagarele de concentrare si exterminare … a « suspectilor », « eronatilor » si, evident, « gresitilor » de tot felul. In realitate nu suntem educati, ci, mai degraba, re-educati, ca la Pitesti sau in Gulagul stalinist, dezvatati de sentimentul perfectiunii, considerat a fi ignoranta infantila. Ne este amputat cel mai puternic program de protectie si indus virusul indoielii, precum si ideea ca cea mai sanatoasa atitudine este autoironia. Una asumata si interiorizata, spre deosebire de autodemascarile practicate in China maoista si autoincriminarile absolut fantasmagorice din Rusia bolsevica. Suntem invatati sa ne consideram pe noi insine drept ceva incomplet sau, altfel spus, oricand accesibili opiniei oricui si indiferent de natura atitudinii.

To be continued

Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (3)

Posted onseptembrie 24, 2011 
Filed under Diverse | Leave a Comment

3. Aveti nevoie de un anumit mediu, context, spatiu sau obiecte-fetis în preajma pentru a scrie sau creati în orice loc si împrejurare?

3. „Imaginea realitatii secunde – folosita ca moneda de schimb”

Cu toate cele afirmate mai sus, nu cred ca scrierea unui text implica neaparat un creion si o coala ministeriala A4. Se poate scrie si în nisip, în lut, pe coaja de mesteacan sau pe piele de porc. Se poate scrie în carnetele, pe spatiile albe, disponibile, dintr-o carte în curs de lectura, pe ziarele împrastiate pe o masuta de cafenea, pe chitantele de plata a serviciilor comunale, chiar si în propriul buletin de identitate, pâna nu demult carticica si el. Altfel spus, este doar o nevoie. Iar declansarea nevoii de a scrie pur si simplu sterge, ca un burete umed, însusi sentimentul prezentei în realitate, si ea dispare ca o draperie trasa la o parte, lasând cale libera invaziei de „lumina” si „aer”, sau ca o „ciorna”, analogie imperfecta a realitatii textuale. Cedeaza rapid si fara a opune prea multa rezistenta, se sifoneaza, se mototoleste si dispare undeva, dincolo de limita câmpului vizual. Si atunci, de ce ar mai avea importanta ce atribute ale realitatii „sifonate” folosesc pentru a fixa, febril sau detasat, tusa, conturul, schita unei intuitii care m-a strabatut similar unei lancii, unui tren rapid sagetând printr-o gara sau unui fulger împânzind pentru milisecunde întreaga bolta cereasca? Prind ce apuc, fara a chibzui prea mult si de abia mult dupa consumarea impulsului îmi dau seama, deseori cu o buna doza de amuzament, în ce conditii, iata, s-a desfasurat „taina actului creator”. Nevoia de scriere s-a relevat mai ales în momentele de privatiune, izolare, i-as spune chiar încarcerare. Într-un prim moment au fost nesfârsite liste cu nume de oameni, de compozitori, cu titluri de carti, de lucrari muzicale, opisuri de panteoane cu zei nordici, greci, indieni si, rupându-se tot mai multe fire de legatura cu realitatea imediata, tot mai pregnanta devenea imaginea unei realitati secunde, dosita bine în spatele grijilor de zi cu zi, în spatele imaginilor unui sine uzual, îmbracata în fiecare dimineata si folosita ca moneda de schimb în ceea ce consider a fi comunicarea si existenta sociala. Vad la televizor imagini cu atacul bombardierelor americane asupra barajelor germane, acestea din urma fisurându-se si pâna la urma cedând, iar analogia este perfecta – exact asa se fisureaza si se prabuseste toata constructia atitudinilor preconcepute.

 

 

 

Muzica și sensul sincretic al nostalgiei

Posted onseptembrie 21, 2011 
Filed under Personale | Leave a Comment

Acesta este chiar titlul cartii care a vazut lumina zilei la inceput de septembrie la editura “Casa Cartii de Stiinta” (Cluj). Este o bucurie pe care vreau s-o impartasesc, in calitatea mea de autor, cu toti cei dragi mie. Textul de mai jos este in egala masura o scrisoare de dragoste adresata voua tuturor si, in acelasi timp, chiar textul cu care incepe cartea.

Argument

Scrierea textului acestei cărţi a fost într-o mare măsură determinată de un sentiment de recunoștinţă. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să am experienţe, să le spun misterioase într-un prim moment, atunci când descopeream și descopăr într-o librărie sau într-un anticariat , pe un raft de bibliotecă, publică sau pe la prieteni, ori mânat de curiozitatea incitată într-o discuţie, mesaje ascunse între două coperţi de carte al căror destinatar mă surprind a fi . Sentimentul este de recunoaștere treptată a faptului că sunt înrudit cu autorul „scrisorii” într-o asemenea măsură, încât trăiesc convingerea că, spre exemplu, Harold Bloom a scris “Canonul occidental” pentru mine și îl văd ca pe un prieten care, din depărtările existenţei lui, mi-a expediat pe această cale un semn al afecţiunii și recunoașterii lui personale pentru simplul fapt că exist și poate pentru ceva ce încă urmează să înţeleg. Și toate astea atâta timp cât ideea conform căreia „Shakespeare ne-a inventat pe noi toţi” o trăiesc drept idee personală, un adevăr axial la care ader într-un mod spontan, reamintindu-mi-l și, evident, asumându-mi-l ca făcând parte din conștiinţa mea încă dinainte de a mi-l fi formulat într-un mod explicit, iar parcugând în continuare paginile cărţii descopăr „indiile” culturilor aristocratică, democratică și haotică, oarecum înrudite cu propriile mele intuiţii asupra stărilor sincretică, sintetică și sincronă ale culturii muzicale, iar ideea canonului o regăsesc atât de puţin „canonică”, încât pe Chaucer, Cervantes, Dante, Montaigne, Goethe, Walt Whitman, Tolstoi, Ibsen, Joyce, Kafka, Proust, Borges sau Beckett mi-i pot apropia ca pe o mare familie, un neam ciudat, straniu, însă deloc străin. Și reușesc acest fapt pornind de la simpla recunoștinţă pe care o am pentru fi losoful Peter Sloterdijk, care mi-a lămurit ideea cu textele drept scrisori, și pentru compozitorul Eduard Terényi, care, nu fără mândrie, respect, dar și duioșie, mi-a relatat despre oamenii cu care s-a regăsit înrudit, printre care Bach și Vivaldi, Haydn și Mozart, însă și Mussorgski, Debussy, Ravel, Bartók, Prokofi ev și Șostakovici, Wagner , Hindemith și Webern. Îi recunosc și eu drept ai mei, poate nu pe toţi, traseele vieţii mele aducându-mi în cale și nume diferite, însă îl văd pe Chaucer discutând cu Schönberg, pe Ibsen cu Șostakovici sau pe Debussy jucând o partidă de șah cu Joyce. Unele „scrisori” le recitesc continuu și mă simt în egală măsură amplificat, regăsindu-mi conștiinţa accelerată până peste limitele pe care mi le imaginam drept deja de mult cunoscute. Așa mi se întâmplă cu Ernst Kurth, parcurgându-i “Criza armoniei romantice în „Tristan și Isolda” de Richard Wagner “, și nu pot trăi decât cu voluptate elanul și pasiunea cu care celebrul muzicolog, iată, mi se mărturisește, savant și în egală măsură euforic, revărsând în conștiinţa mea „mitologia” superbei aventuri creatoare pe care marele Richard o trăiește continuu, însă altfel la fi ecare recitire, sublimând, în paginile partiturii sale, o altă „scrisoare” pe care o absorb cu același freamăt interior, întregul său destin, agonie, extaz, umilinţă și prăbușire, uitare și eternitate. Nu cu toate „scrisorile” se întâmplă, însă, la fel, deoarece am descoperit că nu eram destinatarul lui Freud și nici, poate, Dostoievski nu mi-a adresat propriile texte, însă Lévi-Strauss și lumile sălbaticilor sau Jung și arhetipurile m-au îndreptat direct înspre Gilbert Durand, cu artele și arhetipurile lui, de această dată muzicale, și asta înainte de a mă lăsa fascinat de grandoarea, terifi antă și seducătoare în egală măsură, a unui text precum Structurile antropologice ale imaginarului. Revin la “Arte și arhetipuri” și îi descopăr acolo pe Mozart, tanatic și erotic deopotrivă, pe Wagner, apolinic și dionisiac în egală măsură, pe care îi alăturasem într-o aventură comparatistă personală, prin Figaro și Tristan, dar mai ales prin Susana și Isolda. Prin Mozart și Wagner îi regăsesc împreună pe Gilbert Durand și Eduard Terényi, însă aici ajung să resimt, tot mai acut cu fi ecare pas, tot mai intens cu fi ecare lectură, ceea ce conștiinţa îmi traduce drept „cântul nostalgic al arhetipurilor” și ajung la J.P. Vernant, și recitesc din nou paginile despre vârsta de aur, și recitind pagini din Hesiod îmi descopăr propria nostalgie, diferită de eliadesca „nostalgie a originilor”, nimic din așa ceva, o altă scrisoare al cărei destinatar nu m-am descoperit a fi . Este o nostalgie diferită, poate, chiar și de propria ei etimologie, una care nu are nimic în comun cu propria mea biografi e sau provenienţă, nimic în comun cu amintiri, decese sau despărţiri, nimic în comun cu trecutul. O regăsesc la poetul Andrei Voznesenski, atunci când se mărturisește în poemul „Nostalgia după prezent”, rostind în rafalele sacadate ale rimelor nostalgia după prezentul pe care niciodată nu va ajunge să-l fi trăit. Rostesc împreună cu el propria mea nostalgie după prezentul neîmplinit încă sau deja imposibil, urmându-l, parcurg succesiunea rimelor, transformându-le, și trăiesc cu atât mai acut nostalgia dorinţei de a-mi întâlni familia, întreaga familie, pe care încerc s-o adun între coperţile acestei cărţi. Iar întreg textul care urmează mi-l imaginez, la rându-mi, drept o scrisoare către un destinatar necunoscut…

 

 

 

 

Oleg şi micile bucurii ale vieţii (6)

Posted onaugust 17, 2011 
Filed under Personale and tagged amintiri, arbore, coada, debara, depozit, exaltare, executie, ganduri, hieroglife, iertare, intimitate, lemn, mobila, Oleg Garaz, palimpsest, putregai, rozator, trauma | Leave a Comment

Întotdeauna întrebarea este una singură şi de fiecare dată aceeaşi: de ce? De ce întotdeauna ajung la acelaşi lucru? De ce oamenii pe care îi cunosc se dovedesc a fi până la urmă nimic mai mult decât nişte debarale umplute până la refuz de cochilii ale unor gânduri, trăiri şi relaţii consumate, deseori traumatice, amintiri pe care şi le-ar fi dorit mai degrabă uitate sau pe care să nu le fi avut niciodată? Problema cu amintirile este că acestea se încăpăţânează să nu moară. Nu cunosc pe nimeni care ar fi reuşit să uite. Problema cu iertarea este că nu prea este posibilă, orice s-ar spune. Nu cunosc pe nimeni capabil de aşa ceva, oricât de creştină (sau aiurea) le-ar fi fost educaţia. Iar împăcarea cu sine este, evident, o utopie.
La un moment dat ajung nici să nu îmi mai doresc să cunosc pe cineva deoarece tot acolo voi ajunge şi acelaşi lucru îl voi vedea: un lemn uscat şi mâncat până în măduvă de gândăceii-paraziţi care trudesc fără odihnă săpând la tuneluri şi lăsând în urmă rămăşiţe rumegate de amintiri, trăiri, miracole expirate sau exaltări ofilite şi atunci când privesc înapoi văd şi la mine acelaşi lucru pe care îl văd la toţi ceilalţi… rumeguş, putregai , pulbere fină de lemn măcinat şi… nepătrunsa hieroglifie sau heraldică hieratică a unui palimpest ontomologic încifrat în curburi delicate (de unde indicatoare rutiere în întunecimea unor deluviuni mnemonice înlemnite strat peste strat?), în dansul mişcării oarbe tot înainte muşcând continuu din lemnăria lustruită cu grijă (cum altfel?) a propriei noastre vieţi pe care o purtăm în noi înşine, în mine însumi, devenind trup de arbore ambulant sau depozit de mobilă învechită, numai bun să scrii muzică acolo, în obscuritatea din spatele unui dulap, descoperind un clavecin prăfuit, însă oricând bun pentru încă un ludus tonalis, şi resimţind o durere surdă şi deopotrivă continuă produsă de către lamele maxilarelor neobosite ale proletarilor anonimi înaintând milimetru cu milimetru, clipă de clipă, înspre o ţintă inexistentă, deoarece rozătorii nevăzători nu au nevoie de una. Arheologii chitinoşi nu sapă după ceva anume. Ei pur şi simplu sapă, deoarece acesta le este sensul vieţii. Ei nu caută vestigii, resturi sau nu ştiu ce comori ale vieţii sau personalităţii parazitate, diamante prăpădite în groapa de gunoi a propriei memorii. Ei ne-o afânează, măcelărind-o şi făcând loc pentru alte amintiri, la fel de inutile şi cu nimic mai bune sau mai rele decât standardul uzual pe care fiecare, cred, şi-l cunoaşte suficient de bine şi de la care nu s-ar abate nici sub ameninţarea unei execuţii iminente.
Altfel spus, a cunoaşte înseamnă a accepta entropia sau, mai pe româneşte, a intra până peste cap în tunelurile celuilalt, acceptând la un moment dat, voluntar sau involuntar, o excursie prin subteranele mustind de resturi, fantome, năluci şi arătări de tot felul. Şi nu este un lucru chiar confortabil. Mă întreb, însă, despre verosimilitatea unei alternative şi nu găsesc nici una. Că nu-mi pot imagina pe cineva suficient de puternic pentru a fi capabil să-şi înfrunte singurătatea. Care uneori pare a fi mai rea ca o moarte în toată regula. Deci, mai bine mort decât singur(ă) sau, de ceastălaltă parte, oricare ar fi preţul, mai bine, totuşi, împreună decât mo(a)rt(ă). Mă întreb dacă există cu adevărat o persoană care mi-ar putea dezinstala teama asta pe care o am deja de o bună bucată de vreme de a descoperi în spatele fascinaţiei primelor minute, ore şi chiar şi zile împreună cu cineva devenit, aşa, pur şi simplu, drag, că toate cele absorbite cu atâta nesaţ sunt doar o butaforie, o pânză putrezită întinsă peste o carcasă înjghebată fără prea multă pricepere, doar să ţină până ţine meciul, şi care are menirea de a ţine, la rându-i, locul a ceea ce într-un prim moment părea a fi personalitate, chip, caracter, conştiinţă, perspectivă, volumetrie şi “carnaţie” afectivă, individualitate sau, chiar mai mult, motiv pentru a resimţi acele sentimente unice, adică de unică folosinţă, de fiecare dată de unică folosinţă, care pot fi trăite doar pentru o singură persoană o dată.
Cum ar fi cu cineva care şi-ar trăi prezentul altfel decât doar proiectându-l prin vitraliul frustrărilor acide, niciodată dezafectate până la capăt, consecinţe ale unor greşeli sau ale unor autoamăgiri doar pentru simplu motiv că nu le-ar fi avut sau altfel, dacă le-ar avea, atunci măcar nu s-ar amăgi şi nu le-ar ascunde în speranţa că o nouă relaţie i-ar oferi panaceul universal pentru salvarea trupului sau, mai rău, mântuirea sufletului păcătos şi osândit la continua remuşcare şi imposibilitatea de a mai trăi vreodată satisfacţia simplă a unei bucurii lipsită de groaza unei priviri înapoi, a unei amintiri pârjolitoare, a unui vis strivitor de bucurii considerate a fi definitive şi care în realitate crapă, din nou şi din nou, sub presiunea aceloraşi, întotdeauna aceloraşi, amintiri despre eşecuri, rătăciri, minciuni şi înşelăciuni, despre incapacitatea unei asumări liniştite, limpezi şi calme până şi a celor mai banale, stupide şi infecte conjuncturi, justeţea tâmpă şi laşă deopotrivă a unei constatări sacramentale precum eşecul întotdeauna este partajabil în părţi absolut egale, mai ceva ca la un divorţ, fără nici o negociere, şi singurul lucru drept, onestitatea supremă, este iertarea care, în fapt, se prezintă doar ca o disperată încercare de a ne salva visele de noi şi noi invazii de “hoarde barbare” ale unor amintiri repudiate şi continuu repudiabile, o continuă negociere în propria şi necondiţionata defavoare, iar tot ceea ce urmează este ca întinderea unei pânze noi peste aceeaşi ramă, deja şi ea mâncată de gândăceii-proletari, sabotorii anonimi săpând la tuneluri prin care niciodată nu vom putea evada de noi înşine şi nici de simpla idee ca oricât vom schimba pânza şi oricât de imaculat de albă ar fi aceasta, oricare ar fi pensulele (că am putea picta, cred, până şi cu bidineaua), culorile sau tehnicile adoptate, pictorul întotdeauna rămâne acelaşi şi întotdeauna, prin păienjenişul de fiecare dată (aparent) diferit (pentru că oamenii inteligenţi niciodată nu repetă aceeaşi greşeală) a unei “scheme” relaţionale, a unei proiecţii deziderative sau a unui vis aievea, transpare, surpriza fiind de fiecare dată aceeaşi, acelaşi chip, aceeaşi fizionomie , aceeaşi mutră cunoscută până la lehamite şi silă, vizibilă într-o oglindă indiferent de dimensiune şi, esenţial, fără nici o legătură cu rama care o încadrează. Faţa. Exact aceeaşi. Şi ştiu că nu mă va salva nimeni.
Ştiu că nimeni nu e fără păcat, adică fără orfelinatele bine dosite în propria memorie şi prin care se târăsc, salivând şi rânjind oligofren, propriile amintiri nefericite, repudiate, izgonite şi înropate acolo, departe şi adânc în propria ignoranţă şi uitare, în propria încrâncenare şi ruşine, în pizma fleşcăită a unui surâs strâmb şi atât de inutil, în propria nemernicie păduchioasă şi, poate, în lacrimile tulburi ale unor regrete ipocrite. Adică, propriile greşeli. Propria laşitate. Propria ignoranţă. Şi conştiinţa finală, aşteptând răbdătoare undeva la capăt, adică admirând tăcută falimentul gălăgios şi penibil al încă unei împliniri eşuate. Fără tribunale destinale şi purgatorii înflăcărate. Acolo nu este nimeni. Fiindcă acolo unde ne credeam însoţiţi nu am fost decât doar noi înşine. Singuri-singurei. În rest. Nimeni. Fiindcă oricât mi-aş fi dorit-o, nu am pe cine da vina. Mi-am făcut-o singur, cu propria mână, într-o singurătate aproape deplină, adică una aproximativ incertă şi confuză, dacă nu şi puţin rătăcită, vorba unei foste rătăcite undeva prin apropierea vieţii mele. Ştiu că nu există scăpare, că nu-i cu putinţă eutanasierea propriei memorii, oricât de mult mi-aş dori-o, poate. Şi, cred, ar trebui să recunoaştem cu toţii, uneori ne poate fi greaţă mult peste orice limită de propria micime, că despre asta-i vorba.
Ştiu că nu se poate altfel decât aşa, nefiind posibilă, pentru început o altă stare de lucruri decât o fascinaţie provizorie, ca o amânare a pedepsei, aşa percep eu momentele de fericire, ca o evadare sau ca un chiul ordinar şi atât de plăcut de la eternul plictis al orelor cu prezenţa obligatorie. Însă, de fiecare dată, în spatele acestei exaltări inopinate veghează, ca un vechi prieten pe care-l întâlnim întâmplător într-o gară, aceeaşi hărcă, uneori atât de dragă, a unui eşec ruşinos, penibil, însă în egală măsură izbăvitor pe care, poate, fără a o şti cu tot dinadinsul, l-am aşteptat şi primit cu toată recunoştinţa, chiar dacă şi, uneori, tardivă. Evenimentele, însă, pot fi grăbite prin noi şi noi achiziţii, prin noi şi noi experienţe, atunci când orice e bun pentru a fi aşternut peste usturimea unei arsuri proaspăt dobândite. Tampoane . Analgezice . Relaţii-tampoane şi oameni-analgezici. Calmante umane, precum şi filantropie relaţională. Sau ca şi goana după un vis, după o dorinţă, după o viaţă niciodată realizabilă în limitele unei doleanţe, oricât de intensă ar fi aceasta, sau a unui proiect, însă toate dorite cu atât mai mult aici şi acum. Scenarii. Exerciţii. Culturism deziderativ. Fesierii bombaţi ai nerăbdării. Persoanele ca personaje ale unei psihodrame înscenate, şmecher şi, aparent, cu pricepere, în vederea căştigării unei loterii. Chiar dacă într-o relaţie aparent sunt implicaţi doi actanţi, e normal ca în câştig să fie, până la urmă, unul singur. Vânătoare, capcane, căţei în lesă şi parteneri în cârlig.
Mi-i şi imaginez, un el şi o ea, într-o intersecţie existenţială, măsurându-se din priviri, lacom, avid, cu poftă. Se privesc şi imaginează fără a se gândi însă că amândoi sunt, unul pentru celălalt, nimic altceva decât următoarea persoană care stă la coadă, el la coada oamenilor din viaţa ei şi invers, ea, încă una căreia i-a venit rândul. Două imense cozi care se intersectează la un moment dat şi totul ce le va fi dat să trăiască împreună va fi dislocat de presiunea şi nerăbdarea următorilor care vor intra şi, mai mult sau mai puţin probabil, vor ieşi, urmându-şi calea şi fără a şti încotro se îndreaptă şi ce li se poate întâmpla în continuare. Şi cum arată aia bună despre sintagmele-fantomă, conectorii semantici, care-i cuplează pe oameni ca şi cuvinele într-o propoziţie, conferindu-le iluzia că un enunţ valorează mai mult decât o simplă noţiune. Că prin relaţionare poate fi dobândit un spor, o a treia calitate pe care oamenii separat, un el şi o ea sau aiurea, ar dobândi-o rostind anumite cuvinte şi trăind, conform reţetarului universal, anumite stări de afecţiune. Prietenie. Dragoste. Înrudire. Complicitate. Deoarece abilitatea de a şti cuvinte se confundă deseori cu a le simţi şi, evident, a le trăi sensul. Care ar fi altfel utilitatea poeziei? Şi care ar fi, până la urmă, sensul bucuriei?
Măcar aceasta, de a le fi rostit, lucruri simple şi clare, cu aceeaşi limpezime pe care o resimt oricând ştiu că ceea ce urmează să mi se întâmple mă va aduce ceva mai aproape de locul în care m-aş putea citi şi înţelege în limitele a ceea ce dintotdeauna am considerat a fi intimitatea.

Muzica frumoasă şi jocurile de modelare personală (1)

Posted onfebruarie 23, 2011 
Filed under Diverse and tagged bransare, concert, consum, coplesit, cvartet, dependenta, diferentiere, disfunctie, diversitate, efort, entuziasm, formatare, imaginatie, incapacitate, incarcerare, informatii, infrasunet, lied, manele, miracol, miracol efort, monotonie, muzica, nevoie, Oleg Garaz, perceptie, placere, plictiseala, privatiune, rabdare, savoare, sentiment, senzatii, simfonie, sonata, spontaneitate, toleranta, videoclip | Leave a Comment

Avantajul recurgerii la muzica frumoasă este unul evident. Atâta timp cât suntem pătrunşi de miracolul ei nu există nici o nevoie să ne mai gândim la altceva decât doar la savoarea unor senzaţii trăite într-un mod spontan. Exact aşa cum o spune Levy-Strauss – „… atâta timp cât sună muzica suntem asemănători zeilor” sau, mai pe înţelesul nostru – „… abordând muzica, pur şi simplu ieşim din timp”. Adică, ascultând muzică devenim ceva asemănător cu nişte divinităţi atemporale. Aşa cum se şi cuvine unor zeităţi. Miracolul oricărei muzici frumoase constă în faptul că ne captează într-un mod spontan şi nu neapărat conştientizabil în primele momente ale „încarcerării”. Acesta ar fi modul cel mai indicat „consumului” de miracol muzical.

În mod normal, însă, audiem muzica nu şi fără un efort. Un prim sentiment este unul de a fi copleşiţi de multitudinea de informaţii, mai ales în cazul muzicii clasice şi, evident, în cazul unei lucrări simfonice. De aici încolo se pune problema răbdării, a limitei de toleranţă pe care o avem dezvoltată într-un mod suficient sau… deloc. Şi nu se pune problema de a putea audia integral o operă cu o durată de circa 3-4 ore şi nici o simfonie cu durate cuprinse între 30 sau 90 de minute. Deloc aşa ceva. Astfel devine evidentă ingeniozitatea şi isteţimea minţii care a conceput videoclipurile cu durată care să nu depăşească 4 (patru) minute. Iar această cifră reprezintă nu altceva decât limitele unui formataj al percepţiei şi a limitelor între care se situează capacitatea de asimilare a conştiinţei. Mai mult, aceste 4 (patru) minute definesc şi capacitatea imaginaţiei, dacă mă gândesc nu atât la compozitori şi interpreţi, ci la publicul consumator care „înghite tot ceea ce zboară”. Acest control drastic al conştiinţei înseamnă şi reducerea receptorului la o ipostază totalmente pasiv ă de „burete” dopat cu un flux intermitent de informaţii sonore nediferenţiate. Aşa ajungem la mintea albă, înălbită de „detergenţii” pseudo-muzicali ai show-business-ului şi mass-media. Intr-o minte cu “protectiile” evaluative desfiintate este mai usor sa inghesui orice. Da. Chiar orice ne-am putea imagina.

Aici mai intervine un accent important – capacitatea conştiinţei de a recepta diversitatea, de a realiza evaluări, dar şi de a diferenţia informaţiile receptate. Şi atunci mă gândesc la ceea ce poţi „înghesui” ca diversitate în 4 minute ale unui videoclip, iar restrângerea drastică a „evenimentelor” muzicale, precum şi a instrumentelor implicate este evidentă. Într-o discotecă reacţiile sunt, evident, spontane, în masă, similar unei branşări la priza de curent. Publicul unei discoteci este branşat la sonoritate. La acel „bum-bum-bum” asurzitor al percuţiei (eficienţa undelor de infra-sunet), indiferent ce mai sună pe acolo în materie de melodie.

Acesta ar fi al doilea criteriu al formatajului: mintea este dezvăţată să perceapă o diversitate avansată, ci mai degrabă una controlată, adică menţinută la nivelul minimului necesar pentru a-ţi putea face o idee. Acest dresaj al percepţiei şi încă unul realizat pe masse extinse de participanţi îşi face efectul în timp creând dependenţă, situaţie în care entuziasmul se confundă cu plăcerea. Şi în nici un caz nu este posibil ca cineva, un singur om, din masa indivizilor dintr-o discotecă să perceapă această puţinătate (şi brutalitate) senzorială drept privaţiune intenţionat orientată înspre a induce dependenţă sau o progresivă incapacitare a percepţiei (în special, una a conştiinţei valorice a faptului receptat). Fără nici o capacitate de diferenţiere, ceea ce înseamnă fără nici un efort al conştiinţei, dar şi fără nici cel mai mic efort volitiv. Iar această idee se referă la cel mult o singură linie melodică, la sonoritatea câtorva instrumente (cu sonorităţi de obicei sintetice) şi la un număr minim de evenimente muzicale. (nu includ aici cantitatea evenimentelor vizuale, deoarece un videoclip este, evident, orientat mai degrabă înspre percepţia imaginii decât a muzicii). Ce se întâmplă, însă, cu amatorii de videoclipuri atunci când li se oferă o simfonie compusă din patru părţi, fiecare dintre acestea având cel puţin câte două teme muzicale, ansamblul sonorităţii însumând până peste 80 (optzeci) de instrumente muzicale (cu interpreţi cu tot), iar durata muzicii situându-se între 30 de minute (Simfonia Jupiter, nr. 41, de Mozart) şi 90 de minute (Simfonia nr. 2 de Mahler). Ce să mai spun despre abnormitatea duratei în cazul Simfoniei Turangalila de Messiaen. Încerc să-mi imaginez, chiar în această situaţie, profilul psiho-fiziologic al unui/unei consumator/oare de manele.

Al treilea criteriu ar fi răbdarea. Încerc să-mi imaginez oameni cu percepţia formatată la 4 (patru) minute într-o sală de Filarmonică, faţă în faţă cu o Simfonie sau un Concert instrumental sau, şi mai rău, într-o sală de operă şi înfruntând o capodoperă cu durată de vreo 4 (patru) ore şi la câte „torturi” ar fi expuşi aceştia. După cele 4 (patru) minute epuizate, ca şi creditul lunar pentru un telefon mobil, aceşti oameni trăiesc disfuncţia totală a percepţiei, a imaginaţiei, a răbdării, cu toate sentimentele de inutilitate, plictis, monotonie care într-un mod evident nu se referă la lucrarea muzicală interpretată, ci la conştiinţa însăşi a receptorului.

Şi atunci… schimbăm optica. Nu mai este vorba că ar trebui să educăm poporul să iubească operele lui Verdi sau Wagner, ale lui Brahms sau Mahler, ale lui Chopin sau Ceaikovski. Deloc aşa ceva. A vorbi despre valoare artistică într-un context în care percepţia şi conştiinţa majorităţii consumatorilor de fenomen aşa-zis muzical deja demult nu mai sunt deschise (citeşte: în stare) pentru a percepe ceva mai mult decât o manea „monosilabică” de circa 4 (patru) minute (sub determinativul de manea includ majoritatea producţiilor difuzate pe canalele de televiziune gen MTV), reprezintă o adevărată abstracţiune.

Cum ar fi, însă, dacă ne-am imagina că acea plăcere trăită timp de 4 (patru) minute ale unui videoclip ar putea fi reformatate în 4 (patru) minute (şi, poate, chiar mai multe) ale unei arii de operă? Într-un alt sens, cum ar fi dacă ne-am imagina această plăcere de 4 (patru) minute cel puţin dublată la 8 minute (o singură parte dintr-o simfonie de Mozart)? Mai mult, cum ar fi dacă am suprima şirul vizual şi ne-am limita doar la sonoritatea pură a unei părţi de concert instrumental (spre exemplu, Concertul nr. 2 de Serghei Rahmaninov, partea I)? Evident, să nu vorbim despre valoare, ci doar despre o provocare pe care muzica clasică o lansează într-un mod atât de evident în contextul unei sterilizări culturale tot mai pronunţată?

Modelul unei evolutii solistice cu o muzica frumoasa intr-un mod evident – Elina Garanca interpretand aria Dalilei din opera “Samson si Dalila” de Camille Saint-Saens:

Modelul unei evolutii in doi: Renee Fleming si Dmitri Hvorostovski interpretand duetul “La ci darem la mano” din opera “Don Giovanni” de W. A. Mozart

Modelul frumusetii in nostalgie (tristete inaltatoare): Adagio in Sol minor (g-moll) de Tomaso Albinoni:

De la contratenori la muzică frumoasă

Posted onfebruarie 22, 2011 
Filed under Diverse and tagged Angela Gheorghiu, Anna Netrebko, Bellini, Ceaikovski, contratenor, Donizetti, Iubire, Luciano Pavarotti, miracol, muzica frumoasa, Narcis Iustin Ianau, Oleg Garaz, Puccini, Robertino Loretti, Susan Boyle, Verdi | Leave a Comment

Am căutat pe YouTube subiectele cu Narcis Iustin Iannău în intenţia de identifica vreo trimitere la muzica pe care o cântă. M-am aşteptat ca măcar cineva din juriu să-l compare pe Narcis cu minunatul copil care a fost Robertino Loretti. Am revizionat de mai multe ori evoluţia scenică a adolescentului-minune. Nimic de comentat. Impresionează mai întâi de toate candoarea interpretului, puritatea şi lumina pe care o emană, mai ales atunci când cântă. Nu comentez stânjenitoarele repetări din comentariile juriului: contratenor , contratenor, contratenor… Mă aşteptam să văd în juriu o persoană-personalitate avizată şi să aud sentinţe mai inteligente decât „… mă aşteptam să-mi spui teorema lui Pitagora” sau ceva despre „triunghiul isoscel”, în fine. Şi ca detaliu semnificativ, în timpul discuţiei de după interpretare, muzica din fundal era nimic altceva decât o secvenţă din evoluţia scenică a britanicei Susan Boyle . Să revin. Nici o referire la materialul muzical interpretat. Să mă repet, Narcis a interpretat aria sopranei „O mio babbino caro” din opera „Gianni Schicchi” de Giacomo Puccini . Iar apariţia subită în faţa naţiunii a acestui adolescent poate servi drept pretext pentru o campanie culturală de proporţii pentru redescoperirea interesului pentru valorile muzicii culte. În special pentru muzica vocală, pentru „şlagărele” (aşa le spun eu) muzicii de operă – Verdi, Donizetti, Bellini, Puccini, Leoncavallo, Mascagni sau Ceaikovski. În orice caz, aceasta situatie repune într-un mod evident pe tapet problema puterii transformatoare a muzicii, miracolul artei frumoase, dar şi puterea ei de a forma spiritul şi sufletul deopotrivă. Şi toate astea într-un context în care domnia manelelor promite o eternitate comparabilă cu cel de-al Treilea Reich sau cu imperiul veşnic al comunismului bolşevic. Mai mult, toate ridicate la puterea corozivă a muzicii pop de marcă americană, a rap-ului afro-american, o autentică „inundaţie” spălând rămăşiţele culturii tradiţionale şi eliminând orice şanse de ancorare într-o cultură cu adevărat valoroasă. Acea muzică în faţa căreia rămân cu adevărat dezarmat, mă trec fiorii şi singura dorinţă este ca miracolul să nu se mai termine. Exact ca iubirea. Şi atunci, să revenim la muzica frumoasă.

Evoluţia lui Narcis Iustin Ianău la „Românii au talent”:

Iată-l, însă, pe copilul-minune Robertino Loretti interpretând „ Ave Maria ” de Franz Schubert:

Luciano Pavarotti cu aria „Nessun Dorma”, actul final din opera „Turandot” de Giacomo Puccini:

Angela Gheorghiu cu aria „Un bel di vedremo” din opera „Madama Butterfly” de G. Puccini:

Anna Netrebko cu aria „Casta Diva” din opera „Norma” de Vincenzo Bellini:

Anna Netrebko şi Elina Garanca, Duetul Florilor din opera „Lakmé” de Léo Delibes:

Luciano Pavarotti cu aria „Una furtiva lagrima” din opera „Elixirul dragostei” de Gaetano Donizetti:

Despre isteriile colective şi despre… contratenori

Posted onfebruarie 21, 2011 
Filed under Diverse and tagged arta, castrati, contratenor, cultura, falsetto, frumos, isterie, muzica, Oleg Garaz | Leave a Comment

Mai întâi despre apetenţa românilor pentru „pane” şi „circus”. Dincolo de înzestrarea nativă a lui Narcis Iustin Ianau, toată conjunctura acestui „accident” mediatic face să înţelegem o dată în plus că pentru români singura trăire cu adevărat consistentă este şocul. De la şocul inundaţiilor cu morţi şi dispăruţi, scandaluri sexuale şi crime, până la cazuri precum minunatul şi până nu demult anonimul adolescent din Bacău. Evident, în nici un caz nu este vorba despre apetenţa românilor pentru cultură, mai ales pentru cultura înaltă. La „Balul Operei” din Cluj oamenii vin să vadă o vioară Stradivarius mai degrabă decât să se înfrupte cu adevărat din tezaurul muzical al omenirii. Poanta ar fi ca interpretul care a fost violonistul Alexandru Tomescu să cânte pe o vioară Reghin şi vă asigur că „extazul cultural” al publicului ar fi fost acelaşi. No comment.

Să revenim. „O mio babbino caro” („O, dragul meu tată”, arie de soprană din opera „Gianni Schicchi”) de Giacomo Puccini este o lucrare vocală arhicunoscută. I-aş spune „şlagăr”, în accepţiunea mea şi nu doar. În mod normal, lucrarea produce o explicabilă plăcere estetică în cadrul unui concert de muzică numită „clasică”. În orice caz, lucrarea în sine nu reprezintă nimic pentru care ar trebui fluierat sau aplaudat stând în picioare. Este o mostră din ceea ce eu consider a fi „muzică frumoasă”. Punct.

A doua chestiune… cu contratenorii. Aici situaţia este puţin hilară. În cel mai bun caz, vocea lui narcis iustin ianau poate fi considerată a fi discant şi nu contratenor. Şi care ar fi problema cu acest cuvânt – contratenor – care brusc a extaziat o întreagă naţiune? Informaţiile nu reprezintă o „pradă” exclusivă a muzicologilor şi poate fi găsită pe Internet (Wikipedia conţine informaţii suficiente şi cuprinzătoare în acest sens). Adică. În muzica polifonică a secolelor XIV-XV, contratenor însemna o voce adăugată la altele două – discant şi tenor. Mai târziu (pe la mijlocul secolului XV), la compozitori precum Ockeghem sau/şi Obrecht, contratenorul se subdivide în contratenor altus şi contratenor bassus, adică deasupra şi dedesubtul vocii de tenor. Până aici nimic excepţional. În mod normal, vocea masculină de contratenor reprezintă o analogie, să-i spun replică, a vocilor feminine de contralto sau mezzo-soprană

În muzica bisericii catolice, perioada Renaşterii (secolele XV-XVI), femeile nu aveau dreptul să „vocifereze” în biserică. Preceptul era foarte clar formulat de către Sf. Pavel („… în biserică femeile să păstreze tăcerea”). Ok. Atunci, haideţi să căutăm un substitut. Exact. Băieţi sau/şi bărbaţi cu voci înalte sau (supra-înalte), simulând sonoritatea necesară înălţimii unei voci de femeie. Evident, analogia fiind cu imaginea angelică, paradisiacă şi oarecum beatică. Nu putea o fiinţă prin definiţie păcătoasă precum femeia să întrupeze un înger.

Următorul pas – castraţii secolului XVII, iar genul preferat de aceştia este opera-seria (opera serioasă, spre deosebire de opera comică sau buffa). Bineînţeles, poate nu toţi, însă am putut viziona filmul „Farinelli il Castrato”, o palidă pastişă după ceea ce a fost cu adevărat fenomenul interpreţilor-castraţi la vremea lor. Însă, oricum, impresionant.

Ajungem, însă, şi la problema „vocii de cap” – falsetto. Nimic fenomenal. Un exemplu relevant îl putem găsi în muzica… rock. Rock progresiv şi anume la solistul formaţiei „Yes” care este Jon Anderson.

Ca să concluzionez la toată „tăvăleala” asta cu contratenorii şi cu toată confuzia asta terminologică între falsetto, castrati, discant, sopranino şi contratenori. Oameni buni, istoria muzicii şi corectitudinea termenilor şi fenomenelor este una şi isteria mediatică este cu totul altceva. Iar viitorul previzibil pentru Narcis Iustin Ianau este plecarea din ţară înspre conjucturi care i-ar putea oferi o bază reală pentru dezvoltarea şi valorificarea talentului lui, conjuncturi în care el ar putea deveni realmente ceva mai mult decât o simplă „păpuşă” pentru mahării show-business-ului românesc, dar şi o sursă de bani-gheaţă pentru tot felul de afacerişti care nu au nimic în comun nici cu România, nici cu muzica românească, dar nici arta, frumosul şi cultura în general.

Anghela Gheorghiu cu o superba interpretare a lucrarii “O mio babbino caro” de Giacomo Puccini:

Iata-l pe castratul Farinelli (evident, fictional) intr-o secventa din filmul cu acelasi nume:

Si nu in ultimul rand, vocea de cap a lui Jon Anderson de la “Yes”:

Iata, insa, modelul original, pot spune prototipul exact, al scenariului dupa care au evoluat lucrurile in emisiunea “Romanii au talent”. Observati ironia publicului si juriului. Observati modul de manifestare a interpretei. Observati “socul” tuturor la primele sunete emise si “extazierea” tot mai avansata a publicului. A aceluiasi public care era gata s-o fluiere si s-o haituiasca pe “mitocana” care a iesit pe scena: Susan Boyle

http://www.youtube.com/watch?v=RxPZh4AnWyk (scuzele mele, platforma Weblog n-a acceptat imaginea – O.G.)

Si, pana la urma, iata ceea ce este un contratenor intr-o evolutie scenica: Andreas Scholl

Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (2)

Posted onfebruarie 12, 2011 
Filed under Proza de sub veioza and tagged armura, balet, cascada, cicluri, claritate, coerenta, consecinte, crusta, curgere, delicii, esecuri, explozia, fragmente, incapatanare, inspiratie, limpede, Oleg Garaz, ritual, scrisul, sublimul, tegument | Leave a Comment

2. Creati usor, spontan sau, dimpotriva, în urma unui proces elaborat, chinuitor? Obisnuiti sa reveniti asupra textului pentru a-l reface?

2. „«Explozia» ma ia în posesie pe nepregatite”

La început, este vorba despre un moment-declansator, ca si cum cineva ar apasa pe un tragaci si imaginea lumii explodeaza în milioane de fragmente. Iar scrisul înseamna rescrierea si re-compunerea fragmentelor sau, poate, inventarea unor noi fragmente ale lumii, ale sinelui, pulverizate toate în urma unei nevoi irationale de a re-face un puzzle, însa niciodata pâna la capat. Este un moment pe care niciodata nu m-am priceput sa-l determin sau sa-l anticip în vreun fel. Si aproape întotdeauna „explozia” ma ia în posesie pe nepregatite, re-semnificându-mi pâna si felul de a fi, fara a-mi cere permisiunea si fara a se îngriji de consecinte. De obicei sunt pus în fata faptului împlinit si întotdeauna m-am conformat într-un mod neconditionat cu aceasta noua stare a mintii si sensibilitatii, a imaginatiei si memoriei. Mai ales a memoriei. Oricât de fixa ar fi însa imaginea textului de pe ecranul computerului, în albul virtual al paginii A4 si în acea disponibilitate neconditionata a programului „Word” de a oferi noi si noi pagini imaculate, numai bune de umplut cu semne, situatia releva cu o putere si mai mare imposibilitatea de a ajunge la o forma finita. Textul este o entitate, una, evident, abstracta si cu atât mai vie, cu o viata, i-as spune, independenta de constiinta pe care o populeaza sau, mai precis, o potenteaza, un text a carui analogie încercam s-o „tesem” sau s-o „încrustam” în albul paginii. Si, în orice caz, un text încheiat, chiar si al unei carti, este doar o simpla forma pasagera, depasita în fixitatea si pretentia ei de a fi finala, ratacita sau cazuta din acel Text, care deja traieste în constiinta, simbiotic si realmente co-sangvin. Textul ma ia în posesie, înfasurându-se în jurul meu ca un bandaj, treptat, în straturi tot mai multe, devenind, rând pe rând, în bucle succesive de stari tranzitive – tegument, crusta, armura, pâna în momentul în care simbioza este totala si atât fiinta, cât si existenta devin „fractali” textuali, de o indescriptibila si infinita complexitate. Aici ma declar sedus ireversibil de sublimul imaginii si, implicit, al starii sau al starilor pe care le traiesc atunci când constiinta acestui „ritual” sau „balet” (în sensul magic si arhetipal al cuvântului) mi se releva în întregime. Scrierea textului o resimt mai degraba drept o „cascada” de cicluri repetitive de revenire în bucle asupra detaliilor, asupra formularii amanuntelor, si nu atât în idea coerentei discursive per ansamblu, ci mai degraba urmarind fluenta curgerii, una tot mai limpede si mai clara, însa ale carei claritate si limpezime definitive, ultime, nu vor fi niciodata posibil de atins. Fiecare îsi poate alege o imagine, si sunt o sumedenie, a cresterii vegetale, a revarsarii magmatice sau acvatice, a rafalelor sau a adierilor de vânt, elemente si stihii toate, nu ma regasesc în niciuna. Textul se scrie prin asumarea unor cascade de „esecuri” si, cu cât încapatânarea generatoare de inspiratie este mai mare, cu atât, probabil, va fi mai usturator esecul care urmeaza, irezistibil tocmai prin aceasta promisiune a reusitei de care, însa, stiu, nu ma voi putea bucura niciodata. Poate ca deja am devenit dependent de acest fel de „esec” si doar „esuând” astfel reusesc sa ma potentez în mod suficient pentru o urmatoare tentativa. Scriitorul Isaac Babel si nesfârsitele variante ale aceluiasi text, rescris în întregime, si patologica obsesie a corecturii, grija aproape maladiva pentru precizia si relevanta exprimarii, mergând pâna la cuvântul concret. Compozitorul Anton Bruckner si nesfârsitele variante ale acelorasi simfonii, care ulterior sunt cunoscute ca „redactii”. Sa continui tot cu muzica, exemple cunoscute, banale, slagare – Mussorgskii si nesfârsitele transcrieri ale Tablourilor dintr-o expozitie, Ravel (simfonic), Emerson, Lake and Palmer (progresiv rock), Isao Tomita ( muzica electronica ), mergând pâna la „ring-ton”-urile telefoanelor mobile zbârnâind prin troleibuze, gari si magazine , tot atâtea dovezi ca undeva exista Textul, pentru care un text concret (musical sau de oricare alta natura, inclusiv pictural, arhitectural sau coregrafic), este doar o analogie, o trimitere de subsol, însa una cu atât mai incitanta cu cât mai multe variante genereaza, niciuna definitiva, niciuna mai buna decât toate celelalte existente. Dar sa revin. Ambele, spontaneitatea si rigoarea, într-o succesiune justa a starilor necesare. Mai greu e cu constructia, cu asamblarea bucatilor si, deseori, o fac cu sentimentul ca scurm prin cenusa.

Hibernare

Posted onfebruarie 12, 2011 
Filed under Diverse and tagged Hibernare, Oleg Garaz | Leave a Comment

Poate e de vină iarna, adică, frigul şi vântul de afară. Poate îs de vină genele mele „rusificate”, că iarna o trăiesc sub totemul ursului siberian , însă… Nu exclud şi o anumită demotivare pe motive tehnice şi anume:

a. blogul se încarcă foarte greu şi stau minute bune până am acces la imaginea paginii. Nu exclud că, poate, e de vină viteza Internetului şi calitatea conexiunii.

b. mi-au comunicat mai mulţi prieteni că nu pot posta comentarii pe blog, deoarece nu le acceptă codul pe care trebuie să-l completeze pentru a posta. Astfel încât, nu pot avea un feed-back adecvat.

c. nu am o imagine obiectivă a poziţionării mele printre bloggeri . Rankurile nu sunt refăcute în funcţie de numărul de postări, calitatea textelor, numărul comentariilor etc.

d. deja cunosc cazuri de bloggeri care abandonează platforma Weblog.ro şi se mută în altă parte, ceea ce nu mi-aş dori să fac încă.

Şi atunci, dragele mele divinităţi ale Weblog.ro, faceţi ceva să avem şi noi, bloggerii, un confort minim pe platforma voastră şi asta spre bucuria şi satisfacţia tuturor utilizatorilor.

Cu cele mai bune intenţii şi urări de bine,

Oleg

Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (1)

Posted onfebruarie 5, 2011 
Filed under Proza de sub veioza and tagged agorafobie, arest, bisturiu, brici, chistoace, copilarie, creioane, cui, ganduri, lama, lumina, manualitate, modernitate, Oleg Garaz, oralitate, pian, pix, plastic, pudoare, ritmuri, secure, sensuri, stilou, text, voluptate | Leave a Comment

Zilele trecute iau în mână o carte în care (re)descopăr un dialog cu prozatoarea Dora Pavel. Cu un titlu sugestiv, „Rege şi Ocnaş” („Din culisele scrisului”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008), însă nu despre GULAG sau Evul Mediu, ci despre voluptatea de a scrie. Este un interviu. Îl citesc şi nu mă recunosc. Cred că aşa trebuie să se întâmple cu un text viu, unul care îşi trăieşte propria lui viaţă, independent de autor/ri. O cunosc de ceva ani pe intervievatoare. Îmi este dragă într-un mod pe care niciodată nu-l voi putea explica. Aşa îndrăgeşti oameni pe care-i recunoşti ca făcând parte din propria ta specie. O dată cunoscându-i, nu-i mai uiţi pur şi simplu. Şi fiecare întâlnire confirmă această intuiţie, care treptat devine certitudine, o simplă stare de fapt care te ajută să trăieşti, să imaginezi, să scrii. Cu timpul, intuiţia devine patimă. Un exces acceptat ca mod de viaţă. Fiecare întâlnire cu ea este un pretext, un impuls pentru ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla altfel decât doar aşa. O experienţă generativă. Credeam că doar muzica poate provoca o asemenea dependenţă. Însă m-am înşelat, iar Dora Pavel m-a făcut să înţeleg şi m-a învăţat să văd lucruri pe care, sincer, dintr-o inexplicabilă ignoranţă, nu prea le luam în serios şi anume responsabilitatea faţă de propria imaginaţie şi creativitate, capacitatea de a intui aceste două lucruri în oamenii care îmi ies în cale. Şi nu mă pot abţine să nu postez acest interviu atâta timp cât recitindu-l am resimţit, încă o dată, regretul de a nu-i putea mărturisi în termeni proprii recunoştinţa pentru simplul fapt de a o fi întâlnit şi cunoscut.

1. Deconspirati-va mecanismul creatiei, raspunzând, mai întâi, la o întrebare foarte simpla. Cum va scrieti textele: cu creionul, cu pixul, cu stiloul sau direct la masina de scris sau la computer?

1. „Când sunt «bântuit», rod creioane cu osârdia unui castor ”

Nu am fixatii, nici fetisuri si as putea scrijeli si cu un cui ruginit pe perete de arest de garnizoana, asa cum am si facut cândva, gânduri si idei mai mult sau mai putin trasnite, deocheate, profunde sau stupide, poezie sau proza si, poate, chiar si imagini. De ce nu? Mai ales, dupa o saptamâna de stat între patru pereti de celula doi pe doi metri si cu un tavan la vreo patru metri deasupra, cu „astrul” unui bec chior luminând ca un soare beat turta, mijind de dupa nori asemanatori mai degraba cu niste gramezi de balegar. Primul lucru pe care l-am facut atunci când arestul mi s-a terminat, iesind la lumina zilei si înca totalmente anesteziat de o temporara si explicabila agorafobie , a fost sa stau în „kurilka” (locul amenajat pentru fumat) si sa scriu ceva printre chistoace putrezite cu o crenguta rupta dintr-o tufa. Primul gest facut la lumina zilei a fost sa scriu, sa-mi reafirm apartenenta la specia bipedelor gânditoare si visatoare. Copilaria inconstienta mi-am  petrecut-o plimbându-ma cu un creion în mâna de-a lungul peretilor apartamentului, enorm în optica mea de copil mic (de ce venim pe lume atât de mici?), cu creionul înfipt direct în suprafata ca de hârtie de desen a tencuielii si trasând linii multicolore, rosii, albastre, verzi , galbene, caci creioanele nu se terminau niciodata, prin truda si încântarea mamei. Asa începusem, prin a-mi afirma scriptural si pictural deopotriva autonomia verticalitatii proaspat dobândite. Ma tineam cu amândoua mâinile de creion, împingând în el si înaintând de-a lungul „paginii”, mânat de un anume sentiment de „gelozie” pe albul atât de gol al peretelui, dar si incitant, parca provocându-ma sa-l umplu cu noi si noi linii. Fara a o sti, deja trasam portative pentru „boabele” notelor pe care învatasem sa le scriu mai târziu. „Textele” nu au întârziat sa apara, labirinturi spiralate, încolacite la nesfârsit în noduri complicate, multicolore si ele, scrise direct pe aceiasi pereti, hieroglife ale pre-logicitatii mele si ale caror sensuri mi-au ramas definitiv interzise. Si chiar daca nu as avea fixatii, creionul este privilegiat fata de pix, urmele de un gri nesigur, oricând supus radierii si de aceea atât de expus si vulnerabil, îmi sunt mai dragi decât fermitatea de netagaduit a conturului sârmos lasat de cerneala. Iar superioritatea nobiliara a unui stilou, trebuie sa recunosc, mi-a ramas într-un mod total si definitive inaccesibila. Pur si simplu nu pot concepe un stilou ca unealta, dar si ca totem al verbalitatii mele scripturale. La fel de evident, lemnul creionului este privilegiat fata de plasticul comun al pixului, cu atât mai mult ca, atunci când sunt „bântuit” si îmi ies din pudorile si restrictiile autocontroalelor de om civilizat, rod creioane cu osârdia unui castor pus pe construit hidrocentrale. Nu-mi imaginez cum as putea ascuti un pix, pe când creioanele parca invoca prezenta unui briceag, a unui brici sau a unui bisturiu. Detin câte ceva din fiecare articol pomenit. Undeva, departe, într-o salbaticie uitata de lume, ascutisem creioane pâna si cu o secure, provocând râsul entuziast al localnicilor care fusesera prezenti la ritual. Având frate medic, am putut proceda la diversificarea aproape maniacala a colectiei de bisturie, mai mici si mai mari, cu lama atasata sau turnate ca un tot întreg, însa toate mortal de bine ascutite si oricând utile pentru atingerea perfectiunii optime si necesare, ca de ac, a vârfului de grafit.

„Înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri” Apasarea tastelor nu mai are nimic din farmecul „desenarii” vorbitului sau gânditului. Într-un fel, este ca si „conflictul” între oralitate si scriere sau, în termeni de modernitate, fiecare poate avea un „guttenberg” la cutie, computer plus imprimanta, însa toate astea nu mai au nimic în comun cu fiziologia sau, sa-I spun altfel, cu „somatica” scrisului. Ma simt, însa, oarecum privilegiat si aici, din moment ce aceasta abilitate a tastatului o vad ca pe o analogie cu „tastarea” clapelor unui pian, si acea manualitate elaborata în vederea interpretarii muzicale îmi serveste pentru a „interpreta”, cu consecinte vizuale imediate, litere, cuvinte, fraze, pagini întregi care curg, poate, nu atât în virtutea unei inerente discursive, ci mai degraba în urma unui confort fiziologic,  dat fiind faptul ca tastez cu toate degetele. Si atunci când tastez cuvinte sau fraze întregi, rafale sacadate si uneori destul de lungi, înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri. Chiar cuvintele, nemaivorbind de propozitiile întregi, îmi sunt pulsatii, timpi tari si slabi, Fred Aster facândusi numarul de „step” direct pe tastatura, splendide asimetrii sonore depliindu-se ca analogii manualizate ale vorbirii.

Oleg si simplele bucurii ale vietii (5)

Posted onfebruarie 3, 2011 
Filed under Personale and tagged animal, bucurie, Digodana, frigarui, Oleg Garaz, pornografie, prajitura, privirea, pudoare, simturi, viata, virgina | Leave a Comment

- Banii n-aduc fericirea…, îngână Oleg şi în clipa următoare abuzează cu sârg de o prăjitură.

- O, da, confirmă Dana , gândindu-se la facturi, copii, salar, vecini şi colegi de servici, probleme şi bucurii, incluzând şi maşina de spălat, în perfectă stare de funcţionare… O, da! repetă ea, privind cu o îngrijorare crescândă la ceea ce i se întâmplă lui Oleg.

Lui Oleg, însă, într-un mod evident i se întâmplă o prajitura si el continua de unde l-a intrerupt Dana:

- … o întreţin şi … mmm… o menţin la un nivel acceptabil, continuă Oleg cu propria variantă a textului unui cântec celebru cândva prin părţile locului şi îşi curăţă o clementină rămasă de la Crăciun într-o farfurie uitată la marginea colţarului. Vitamina C se amestecă într-un mod plăcut cu glucidele din prăjitură agresându-i într-un mod atât de eficient papilele gustative. De-ar fi motan, ar putea să toarcă, însă…

- Aşa-i că nu pleci? Că vreau să fac spaghete şi bănuiesc că eşti flămând, enunţă Dana şi pe Oleg îl copleşeşte un val de căldură, ca de fiecare dată când cineva manifestă o neprefăcută grijă faţă de persoana lui, şi nu mai înghiţi atâta la prăjitură că nu-s de foame, ci de gust… of, mănâncă, pătrăţel, mănâncă, nu te-oi putea opri nici legându-te…

- … sau altfel, continuă el în aceeaşi idee, nu banii contează, ci… Oleg îşi îndeasă în gură rămăşiţele lumeşti ale savarinei care dă semne evidente de împotrivire la o asemenea abordare… cantitatea lor şi am văzut că ai postat pe blog,  ce coincidenţă, un text despre Warren Buffett … ce bună e… mmm… Chiar dăunăzi am văzut la Librăria Universităţii un ditamai cărţoi cu biografia lui. Mmm… da, te pricepi, nu glumă… Şi s-ar părea că legendele despre decenţa lui sunt cât se poate de reale. Hm, stau să mă gândesc că după atâtea biografii de compozitori şi interpreţi, voi relua lecturile cu Carnegi şi Buffett. De ce nu? Decât tuberculosul Chopin, sifilicitul Schubert, nimfomanul Liszt, alcoolicii Beethoven şi Mussorgki, drogatul Berlioz, narcisistul Wagner, înspăimântatul de Şostakovici sau însinguratul de Yves… mai bine o doză de spirit practic şi atât de onest precum miliardarul ăsta american…

- O, da, îi răspunde Dana, cu aceleaşi cuvinte, însă într-un sens cu totul diferit, şi pufneşte în râs, O, da, Oleg!

El abuzează de o altă prăjitură şi nu se poate abţine să nu geamă într-un mod nu chiar decent… – Dumnezeule, fată, cum de le faci chiar într-atât de bloody delicious? continuând s-o mestece cu nesaţ şi cu o vizibilă excitaţie, chiar dacă şi puţin teatrală.

- Dumnezeule mare, râde Dana, tu chiar eşti până într-atâta de hămesit că nu poţi mânca o prăjitură într-un mod mai puţin pornografic? Tu, intelectualule şi rusule… de fapt, da… voi, ăştia, tu mă înţelegi, nu prea o aveţi cu dozajele… şi la băut, şi la femei, şi la bătut… mmm… covoare, de data asta râd amândoi… da, şi voi, ruşii, nu prea vă pricepeţi să aveţi grijă, nici măcar de voi înşivă… Oleg, spune Dana într-un mod mai mult decât insinuant şi sugestiv şi evident referindu-se la ceva ştiut doar de ei doi, tu nu poţi avea grijă de o femeie, Oleg, băiatule, şi cu atât mai mult, niciodată nu te-ai priceput să oferi tot ceea ce-şi poate dori o femeie… de aia şi fug ele de tine, narcisistule, orice le faci la început, până la urmă tot fug ele de tine, nepriceputule…

- Nici nu-ţi dai tu seama câtă dreptate ai, nici nu-ţi dai tu seama… ooooo…, vociferează în continuare Oleg, înghiţind o a treia porţie de işler, ştrudel, doboş… ce-o fi, oricum, nu mai contează. – Şi ţi-am spus de atâtea ori că nu sunt nici intelectual, nici rus, ci un om simplu cu bunici ţărani de prin ceva sate moldoveneşti.

- O, da, cum să nu, cu nume de Oleg nici nu poţi fi altceva decât român get-beget sau traco-sarmat sau… nu, tu eşti o specie de paleoromân provenită din scito-hazari dacizaţi… Oleg face ochii mari la o insinuare atât de subtilă, insa revine la obsesiile lui.

- Şi apoi, nu cred că aş putea avea grijă chiar de oricare femeie… nu de oricare la început îmi face ochi dulci şi se dă de ceasul morţii că fără mine se va prăbuşi şi nici măcar sex cu alţii nu va mai putea face… aşa chiar că nu ma pricep. Iubirea are, şi tu ştii asta, Dana, doar început… Şi totul ce se termină… găseşte-i tu singură denumirea.

Dana nu spune nimic, însă este evident că-i dă dreptate. – Iubim pe cine nu ne merită sau suntem iubiţi de oameni pe care nu-i merităm noi… Şi ne-o frigem de fiecare dată cam în acelaşi fel. Cu cine am fi rămas pentru tot restul vieţii nici macar nu-i observam, iar pentru nişte prăpădenii stăm şi ne încăpăţânăm să suferim ca proştii…

- Da, o, Digodana, da, o îngână el atât de spăşit că este cât pe ce să se înece mestecând la o a patra prăjitură şi gândindu-se la o ipoteză asupra postmodernismului mioritic, traco-geto-sarmatic sau, mai nou, carpato-danubiano-pontic…

- Şi apoi cred că deja demult ai fi putut deveni un al doilea Iosif Sava al României, vorbesc foarte serios.

- O, da, Măria Sa Iosif Sava al II-lea al României… nu, ar fi trebuit să devin Oleg Întâiul din Soroca, însă nici o şansă, toate au fost deja ratate şi voi preda până la pensie citire partituri simfonice şi voi fi la munca universitară de jos, că altceva ţara asta vrea să-mi ofere, însă… voi fi cu cârduri de studente după mine şi cu cât mai mult voi încărunţi, cu atât mai multe studente mă vor urmări cu dorinţa lor de a cunoaşte deliciile secrete ale muzicologiei. Doar ştii că disciplina se predă doar la modul individual, că nu poate fi învăţată în grup o meserie atât de vocaţională.

- Oleg, ceea ce-ţi aparţine pe merit nu trebuie să-ţi dea nimeni. Îţi iei singur, întinzi mâna şi iei, adică, te afirmi şi după aia culegi laurii. Nu, totuşi cred că Iosif Sava al II-lea… mmm… al României, parcă ţi se potriveşte mai bine. Că ai făcut emisiuni de televiziune, nu? Ai vorbit despre muzică, ai trăit din asta şi chiar ţi-a plăcut. Of, mai lasă-mă cu studentele, că le tot plimbi pe la concerte şi oricând te caut, aici Dana isi ia aer cu o expresie amuzata pe fata, ori eşti pe drum la o consultaţie, ori deja la Conservator, ori pe lângă… deci consulţi, doctorule… pardon, încă nu, dar urmează…

- Mda, de vreo zece ani tot urmează şi nu-i mai dau de capăt. Doctor în muzicologie… mmm… ginecologie … sună aproape la fel… problemele ginecologice ale ştiinţei muzicologice. Că muzica e la feminin, nu? Şi nu e doar o femeie, mă rog, fecioară, nu ştiu de ce neapărat trebuie să fie virgină, probabil contează atunci când… mmm… să revin, erau ditamai nouă muze rătăcind prin pădurile Greciei Antice. Te duci să-ţi prăjeşti nişte frigărui prin Făget şi dai peste ditamai gaşca de Playboy expunându-şi rotunjimile într-un mod cu totul şi cu totul artistic, adică sugestiv şi seducător deopotrivă… Că aşa vedeau ei artele, ca nişte fete goale, neapărat frumoase şi bine structurate… mmm… nemaritate, adică armonioase in sensul complet al cuvantului, doar arta trebuie sa ne corupa într-un mod plăcut simţurile şi minţile… Şi oricând analizez o sonată, concert, fugă sau simfonie, de fiecare dată am un sentiment de obscenitate… obscenitate obstetrică, Dumnezeule, chiar că sunt pornografic… parcă scurm în măruntaiele unei fecioare răstignită pe o masă de metal şi eu îi fac autopsia încercând să aflu cauzele decesului… Taci, Dana, taci! Nu! Nu m-am gândit la necrofilie, nu, te implor… de această dată râsul scapă totalmente de sub control, încă mai am ceva rămăşiţe de decenţă şi până la urmă, totuşi, vorbim despre muzică, nu?

- N-am zis nimic, însă da, din nou eşti pornografic… Oleg, de cât timp eşti womanless? îl înghesuie Dana într-un colţ din care înţelege că nu mai are cum să scape.

- Prăjitura ta e de vină, că în mod normal sunt foarte pudic… Oleg priveşte în altă parte, încercând zădarnic să-şi ascundă, ruşinat, privirea de ochii scrutători ai Danei… – Ce ai pus în ea? Prafuri, ciupercuţe, pastiluţe? Şi nu sunt womanless, adică da, de ceva ani încoace cred că asta am fost, chiar şi cu cineva fiind… poţi fi cu cineva şi poţi crede că eşti cu cineva, însă… mmm… doar în propria imaginaţie… ce trist… mda, chiar că mă citeşti destul de bine…

- Oleg, animalul din braţele mele, oricât de sălbatic ar fi, este înzecit mai pudic decât tine… aşa că stai tu liniştit, ştiu cine eşti… Şi apoi, despre cocaină tu scrii în blogul tău, nu eu… însă, da, tu nici alcool nu suporţi, d-apoi cocaină… prefăcutule… da de dragoste, cred, niciodată nu ai dus lipsă… ai fost iubit şi eşti iubit în continuare… că ştii, că nu ştii, nu contează.

Oleg se simte abuzat, de această dată de glucidele circulând în voie prin tot corpul şi mai ales prin creierul torcând exact ca pisoiul de pe genunchii Danei, însă Oleg se simte abuzat, de această dată de glucidele circulând în voie prin tot corpul şi mai ales prin creierul torcând exact ca pisoiul de pe genunchii Danei, însă Oleg se simte abuzat, de această dată de glucidele circulând în voie prin tot corpul şi mai ales prin creierul torcând exact ca pisoiul de pe genunchii Danei, însă Oleg se simte abuzat, de această dată de glucidele circulând în voie prin tot corpul şi mai ales prin creierul torcând exact ca pisoiul de pe genunchii Danei, însă atât de simpla bucurie alimentară nu mai lasă loc de polemici şi pentru un moment îşi doreşte să facă un schimb de locuri cu Tiristu’ şi Dana să-i ciufulească blana de pe spate, însă fără a-şi refuza să mai dea nervos, doar din când în când, din coadă. (va urma)

Next Page →

• Articole recente

  • http://www.oleggaraz.com/2011/11/mozart-si-varstele-muzicale-ale-europei.html
  • M-am mutat in alta parte
  • 4. „Textul – muzica unei voci de femeie care mai degraba îmi «cânta»…”
  • Despre eternitatea încăpăţânată, tatăl lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago
  • Ganduri ratacite despre arta greselii (1)
  • Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (3)
  • Muzica și sensul sincretic al nostalgiei
  • Oleg şi micile bucurii ale vieţii (6)
  • Muzica frumoasă şi jocurile de modelare personală (1)
  • De la contratenori la muzică frumoasă
  • Despre isteriile colective şi despre… contratenori
  • Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (2)
  • Hibernare
  • Despre delicii, voluptate şi alte lucruri la fel de irezistibile (1)
  • Oleg si simplele bucurii ale vietii (5)

• Comentarii recente

• Categorii

  • Diverse (22)
  • MuzikoMnemonice (6)
    • Debaraua cu de Toate (2)
    • Dulapul cu Eseuri (4)
  • Personale (55)
  • Proza de sub veioza (44)

• Arhive

  • noiembrie 2011
  • octombrie 2011
  • septembrie 2011
  • august 2011
  • februarie 2011
  • ianuarie 2011
  • decembrie 2010
  • noiembrie 2010
  • octombrie 2010

• Legaturi externe

  • Aesteticum
  • Alexandra Marinescu
  • Amintiri despre mine
  • Andrada Fatu-Tutoveanu
  • Andrei Simut
  • Angela Stafii
  • Arseni Tarkovski Poezii
  • Arseni Tarkovski Poezii 2
  • Arseni Tarkovski Poezii 3
  • Chestii Livresti
  • Contrafort
  • Cosmin Perta
  • Criticatac
  • Dana Banu
  • Digodana
  • Dilema
  • Dragos
  • Drezina
  • Erizanu
  • Filocalia
  • Geometry of Silence
  • Gradinita cu arta (rusa)
  • Grigore Roibu si arta vizuala
  • Human Zone
  • Igor Mocanu
  • Institutul Blecher
  • Iulia Micu
  • Jurnal Artistic (rusa)
  • Liternet
  • Madrizen
  • Mihail Neamtu
  • Mitos & desenul
  • Mitos & fotografia
  • Mitos & literatura
  • Mitos & muzica
  • Mitos & pictura
  • Monica & Gabriela
  • New-York Review of Books
  • Noul meu blog Territoria
  • Observator Cultural
  • Oleg & prepararea de bucate
  • Ovidiu Pecican
  • Ovidiu si PanticeuStory
  • Pacatele lui Razvan Campean
  • Phantasma
  • Philosophy?
  • Plictiseala Oanei Pughineanu
  • Poeziile Florinei
  • Printesa Urbana
  • Razvan Exarhu
  • Revista 22
  • Revista Apostrof
  • Revista Steaua
  • Revista Tribuna
  • Revista Vatra
  • Rocultura
  • Roman Tolici
  • Romania Culturala
  • Romania Literara
  • Ruxandra?
  • Savatie Bastovoi
  • Suplimentul Cultural
  • Taaleex
  • Textier
  • Tiuk!
  • Tribuna
  • Tzipi
  • Uniunea Scriitorilor Filiala Cluj
  • Vasile Gogea
  • Vitalie Spranceana
  • Vladimir Bulat
  • Woman & Art, Photography, Imaginary

• Despre mine

  Traiesc fara a simti ca mi se intampla ceva. Poate este o problema de limbaj. Poate este ceva gresit cu modul de reprezentare. Poate nimic din toate astea. Cel mai simplu ar fi sa incep prin a-mi rosti numele. Ma numesc Garaz... Oleg Garaz.

• Meta

  • Autentificare
  • Flux RSS pentru articole
  • Flux RSS comentarii
  • WordPress.org

• Vizitatori:

  

•  

  mai 2012

  Lu	Ma	Mi	Jo	Vi	Sâ	Du
  « Noi
  	1	2	3	4	5	6
  7	8	9	10	11	12	13
  14	15	16	17	18	19	20
  21	22	23	24	25	26	27
  28	29	30	31

• 

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

• Bloguri A-Z
• Cariere
• Termeni si conditii
• Contact