Lecturile olfactive ale copilariei (13)
Posted by oleg on ianuarie 20, 2011
Filed under Proza de sub veioza and tagged actiune, alcoolic, aroma, curiozitate, femei, intensitate, limite, masca, miros, obsesie, Oleg Garaz, paranoia, pericol, razboi, seductie, senzatie, stihie, transpiratie
Articol publicat in: Cultura, Personal, Societate
La mirosul Greciei Antice am revenit destul de lent şi, cronologic vorbind, destul de târziu, conţinuturile acelor senzaţii din copilărie căpătând conotaţii nebănuite, deşi simple şi fireşti în substanţa lor. Mirosul însemna nemijlocire, iar sesizarea mirosului însemna că o apropiere suficient de intimă de emitent. Că era vorba de aroma unui parfum sau mirosul de transpiraţie, amândouă însemnau, pe lângă consemnarea prezenţei, o proximitate avansată, o distanţă suficientă pentru a întinde mâna şi a atinge. Simţeam o tot mai mare nevoie de proximitate, de intimitate care era, implicit, mirositoare. Iar în planul modelelor umane se întâmplă acelaşi lucru, deoarece nu îmi trezea nici o senzaţie olfactivă eroismul frust şi puţin alcoolic al lui Hemingway sau vigoarea adolescentină a lui London, obsesia de a fi „on the top” nu mirosea şi nu promitea o seducţie, ci mai degrabă o copleşire prin maniacala nevoie de a confirma continuu autosuficienţa validată prin depăşirea limitei, paranoica intensitate şi acea inexplicabila curiozitate de a-şi testa rezistenţa la rupere. Exclusivitatea unei asemenea stări, permanentizată şi impusă ca obligatorie – totul sau nimic – a devenit, cu timpul, grotescă de-a binelea, asemuindu-se mai degrabă cu profilul personajelor din serialele de acţiune, fiecare episod fiind, în fapt, o exemplificare pentru disciplina „rezistenţa materialelor”. Părea puţin ridicolă această atât de kantiană plasare a omului în faţa stihiei în scopul de a trăi sublimul şi a-şi trăi existenţa într-un mod oarecum pilduitor. La un moment dat mă plictiseam de atâta „machism”, adică război, femei, alcool, pericol, traume, provocare şi care semnifica, în final, doar o obsesivă insaţietate, incapacitatea de a conştientiza măsura justă a lucrurilor şi de a localiza corect limitele. Nu înţelegeam de ce acestea din urmă trebuiau căutate şi apoi împinse înspre tot mai departe, din moment ce mi se părea mult mai firesc de a lăsa să se apropie, de a nu pune între mine şi ele tot felul de instincte de exploratov, vânător, aventurier. Am respins „atletismul existenţial” de tip Martin Eden, însă nici „atletismul intelectualist” de tip Harry Haller din „Lupul de stepă” a lui Hesse sau „atletismul demiurgic” a lui Adrian Lewerkühn din “Doctor Faustus” a lui Mann nu le-am simţit mai aproape. Erau cu toţii mai degrabă nişte măşti care nu aveau nimic de a face cu fiinţa slabă şi indiferentă care este omul…
Comments
Leave a Reply
Vizitatori:
-
