Despre isteriile colective ?i despre… contratenori

Posted by on februarie 21, 2011 
Filed under Diverse and tagged , , , , , , , ,

Articol publicat in: Cultura, Personal, Societate


Mai întâi despre apeten?a românilor pentru „pane” ?i „circus”. Dincolo de înzestrarea nativ? a lui Narcis Iustin Ianau, toat? conjunctura acestui „accident” mediatic face s? în?elegem o dat? în plus c? pentru români singura tr?ire cu adev?rat consistent? este ?ocul. De la ?ocul inunda?iilor cu mor?i ?i disp?ru?i, scandaluri sexuale ?i crime, pân? la cazuri precum minunatul ?i pân? nu demult anonimul adolescent din Bac?u. Evident, în nici un caz nu este vorba despre apeten?a românilor pentru cultur?, mai ales pentru cultura înalt?. La „Balul Operei” din Cluj oamenii vin s? vad? o vioar? Stradivarius mai degrab? decât s? se înfrupte cu adev?rat din tezaurul muzical al omenirii. Poanta ar fi ca interpretul care a fost violonistul Alexandru Tomescu s? cânte pe o vioar? Reghin ?i v? asigur c? „extazul cultural” al publicului ar fi fost acela?i. No comment.

S? revenim. „O mio babbino caro” („O, dragul meu tat?”, arie de sopran? din opera „Gianni Schicchi”) de Giacomo Puccini este o lucrare vocal? arhicunoscut?. I-a? spune „?lag?r”, în accep?iunea mea ?i nu doar. În mod normal, lucrarea produce o explicabil? pl?cere estetic? în cadrul unui concert de muzic? numit? „clasic?”. În orice caz, lucrarea în sine nu reprezint? nimic pentru care ar trebui fluierat sau aplaudat stând în picioare. Este o mostr? din ceea ce eu consider a fi „muzic? frumoas?”. Punct.

A doua chestiune… cu contratenorii. Aici situa?ia este pu?in hilar?. În cel mai bun caz, vocea lui narcis iustin ianau poate fi considerat? a fi discant ?i nu contratenor. ?i care ar fi problema cu acest cuvânt – contratenor – care brusc a extaziat o întreag? na?iune? Informa?iile nu reprezint? o „prad?” exclusiv? a muzicologilor ?i poate fi g?sit? pe Internet (Wikipedia con?ine informa?ii suficiente ?i cuprinz?toare în acest sens). Adic?. În muzica polifonic? a secolelor XIV-XV, contratenor însemna o voce ad?ugat? la altele dou? – discant ?i tenor. Mai târziu (pe la mijlocul secolului XV), la compozitori precum Ockeghem sau/?i Obrecht, contratenorul se subdivide în contratenor altus ?i contratenor bassus, adic? deasupra ?i dedesubtul vocii de tenor. Pân? aici nimic excep?ional. În mod normal, vocea masculin? de contratenor reprezint? o analogie, s?-i spun replic?, a vocilor feminine de contralto sau mezzo-sopran?

În muzica bisericii catolice, perioada Rena?terii (secolele XV-XVI), femeile nu aveau dreptul s? „vocifereze” în biseric?. Preceptul era foarte clar formulat de c?tre Sf. Pavel („… în biseric? femeile s? p?streze t?cerea”). Ok. Atunci, haide?i s? c?ut?m un substitut. Exact. B?ie?i sau/?i b?rba?i cu voci înalte sau (supra-înalte), simulând sonoritatea necesar? în?l?imii unei voci de femeie. Evident, analogia fiind cu imaginea angelic?, paradisiac? ?i oarecum beatic?. Nu putea o fiin?? prin defini?ie p?c?toas? precum femeia s? întrupeze un înger.

Urm?torul pas – castra?ii secolului XVII, iar genul preferat de ace?tia este opera-seria (opera serioas?, spre deosebire de opera comic? sau buffa). Bineîn?eles, poate nu to?i, îns? am putut viziona filmul „Farinelli il Castrato”, o palid? pasti?? dup? ceea ce a fost cu adev?rat fenomenul interpre?ilor-castra?i la vremea lor. Îns?, oricum, impresionant.

Ajungem, îns?, ?i la problema „vocii de cap” – falsetto. Nimic fenomenal. Un exemplu relevant îl putem g?si în muzica… rock. Rock progresiv ?i anume la solistul forma?iei „Yes” care este Jon Anderson.

Ca s? concluzionez la toat? „t?v?leala” asta cu contratenorii ?i cu toat? confuzia asta terminologic? între falsetto, castrati, discant, sopranino ?i contratenori. Oameni buni, istoria muzicii ?i corectitudinea termenilor ?i fenomenelor este una ?i isteria mediatic? este cu totul altceva. Iar viitorul previzibil pentru Narcis Iustin Ianau este plecarea din ?ar? înspre conjucturi care i-ar putea oferi o baz? real? pentru dezvoltarea ?i valorificarea talentului lui, conjuncturi în care el ar putea deveni realmente ceva mai mult decât o simpl? „p?pu??” pentru mah?rii show-business-ului românesc, dar ?i o surs? de bani-ghea?? pentru tot felul de afaceri?ti care nu au nimic în comun nici cu România, nici cu muzica româneasc?, dar nici arta, frumosul ?i cultura în general.

Anghela Gheorghiu cu o superba interpretare a lucrarii “O mio babbino caro” de Giacomo Puccini:

Iata-l pe castratul Farinelli (evident, fictional) intr-o secventa din filmul cu acelasi nume:

Si nu in ultimul rand, vocea de cap a lui Jon Anderson de la “Yes”:

Iata, insa, modelul original, pot spune prototipul exact, al scenariului dupa care au evoluat lucrurile in emisiunea “Romanii au talent”. Observati ironia publicului si juriului. Observati modul de manifestare a interpretei. Observati “socul” tuturor la primele sunete emise si “extazierea” tot mai avansata a publicului. A aceluiasi public care era gata s-o fluiere si s-o haituiasca pe “mitocana” care a iesit pe scena: Susan Boyle

http://www.youtube.com/watch?v=RxPZh4AnWyk (scuzele mele, platforma Weblog n-a acceptat imaginea – O.G.)

Si, pana la urma, iata ceea ce este un contratenor intr-o evolutie scenica: Andreas Scholl

Comments



Leave a Reply




(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X