Despre isteriile colective şi despre… contratenori
Posted by oleg on februarie 21, 2011
Filed under Diverse and tagged arta, castrati, contratenor, cultura, falsetto, frumos, isterie, muzica, Oleg Garaz
Articol publicat in: Cultura, Personal, Societate
Mai întâi despre apetenţa românilor pentru „pane” şi „circus”. Dincolo de înzestrarea nativă a lui Narcis Iustin Ianau, toată conjunctura acestui „accident” mediatic face să înţelegem o dată în plus că pentru români singura trăire cu adevărat consistentă este şocul. De la şocul inundaţiilor cu morţi şi dispăruţi, scandaluri sexuale şi crime, până la cazuri precum minunatul şi până nu demult anonimul adolescent din Bacău. Evident, în nici un caz nu este vorba despre apetenţa românilor pentru cultură, mai ales pentru cultura înaltă. La „Balul Operei” din Cluj oamenii vin să vadă o vioară Stradivarius mai degrabă decât să se înfrupte cu adevărat din tezaurul muzical al omenirii. Poanta ar fi ca interpretul care a fost violonistul Alexandru Tomescu să cânte pe o vioară Reghin şi vă asigur că „extazul cultural” al publicului ar fi fost acelaşi. No comment.
Să revenim. „O mio babbino caro” („O, dragul meu tată”, arie de soprană din opera „Gianni Schicchi”) de Giacomo Puccini este o lucrare vocală arhicunoscută. I-aş spune „şlagăr”, în accepţiunea mea şi nu doar. În mod normal, lucrarea produce o explicabilă plăcere estetică în cadrul unui concert de muzică numită „clasică”. În orice caz, lucrarea în sine nu reprezintă nimic pentru care ar trebui fluierat sau aplaudat stând în picioare. Este o mostră din ceea ce eu consider a fi „muzică frumoasă”. Punct.
A doua chestiune… cu contratenorii. Aici situaţia este puţin hilară. În cel mai bun caz, vocea lui narcis iustin ianau poate fi considerată a fi discant şi nu contratenor. Şi care ar fi problema cu acest cuvânt – contratenor – care brusc a extaziat o întreagă naţiune? Informaţiile nu reprezintă o „pradă” exclusivă a muzicologilor şi poate fi găsită pe Internet (Wikipedia conţine informaţii suficiente şi cuprinzătoare în acest sens). Adică. În muzica polifonică a secolelor XIV-XV, contratenor însemna o voce adăugată la altele două – discant şi tenor. Mai târziu (pe la mijlocul secolului XV), la compozitori precum Ockeghem sau/şi Obrecht, contratenorul se subdivide în contratenor altus şi contratenor bassus, adică deasupra şi dedesubtul vocii de tenor. Până aici nimic excepţional. În mod normal, vocea masculină de contratenor reprezintă o analogie, să-i spun replică, a vocilor feminine de contralto sau mezzo-soprană
În muzica bisericii catolice, perioada Renaşterii (secolele XV-XVI), femeile nu aveau dreptul să „vocifereze” în biserică. Preceptul era foarte clar formulat de către Sf. Pavel („… în biserică femeile să păstreze tăcerea”). Ok. Atunci, haideţi să căutăm un substitut. Exact. Băieţi sau/şi bărbaţi cu voci înalte sau (supra-înalte), simulând sonoritatea necesară înălţimii unei voci de femeie. Evident, analogia fiind cu imaginea angelică, paradisiacă şi oarecum beatică. Nu putea o fiinţă prin definiţie păcătoasă precum femeia să întrupeze un înger.
Următorul pas – castraţii secolului XVII, iar genul preferat de aceştia este opera-seria (opera serioasă, spre deosebire de opera comică sau buffa). Bineînţeles, poate nu toţi, însă am putut viziona filmul „Farinelli il Castrato”, o palidă pastişă după ceea ce a fost cu adevărat fenomenul interpreţilor-castraţi la vremea lor. Însă, oricum, impresionant.
Ajungem, însă, şi la problema „vocii de cap” – falsetto. Nimic fenomenal. Un exemplu relevant îl putem găsi în muzica… rock. Rock progresiv şi anume la solistul formaţiei „Yes” care este Jon Anderson.
Ca să concluzionez la toată „tăvăleala” asta cu contratenorii şi cu toată confuzia asta terminologică între falsetto, castrati, discant, sopranino şi contratenori. Oameni buni, istoria muzicii şi corectitudinea termenilor şi fenomenelor este una şi isteria mediatică este cu totul altceva. Iar viitorul previzibil pentru Narcis Iustin Ianau este plecarea din ţară înspre conjucturi care i-ar putea oferi o bază reală pentru dezvoltarea şi valorificarea talentului lui, conjuncturi în care el ar putea deveni realmente ceva mai mult decât o simplă „păpuşă” pentru mahării show-business-ului românesc, dar şi o sursă de bani-gheaţă pentru tot felul de afacerişti care nu au nimic în comun nici cu România, nici cu muzica românească, dar nici arta, frumosul şi cultura în general.
Anghela Gheorghiu cu o superba interpretare a lucrarii “O mio babbino caro” de Giacomo Puccini:
Iata-l pe castratul Farinelli (evident, fictional) intr-o secventa din filmul cu acelasi nume:
Si nu in ultimul rand, vocea de cap a lui Jon Anderson de la “Yes”:
Iata, insa, modelul original, pot spune prototipul exact, al scenariului dupa care au evoluat lucrurile in emisiunea “Romanii au talent”. Observati ironia publicului si juriului. Observati modul de manifestare a interpretei. Observati “socul” tuturor la primele sunete emise si “extazierea” tot mai avansata a publicului. A aceluiasi public care era gata s-o fluiere si s-o haituiasca pe “mitocana” care a iesit pe scena: Susan Boyle
http://www.youtube.com/watch?v=RxPZh4AnWyk (scuzele mele, platforma Weblog n-a acceptat imaginea – O.G.)
Si, pana la urma, iata ceea ce este un contratenor intr-o evolutie scenica: Andreas Scholl
Comments
Leave a Reply
Vizitatori:
-
