Muzica frumoasă şi jocurile de modelare personală (1)
Posted by oleg on februarie 23, 2011
Filed under Diverse and tagged bransare, concert, consum, coplesit, cvartet, dependenta, diferentiere, disfunctie, diversitate, efort, entuziasm, formatare, imaginatie, incapacitate, incarcerare, informatii, infrasunet, lied, manele, miracol, miracol efort, monotonie, muzica, nevoie, Oleg Garaz, perceptie, placere, plictiseala, privatiune, rabdare, savoare, sentiment, senzatii, simfonie, sonata, spontaneitate, toleranta, videoclip
Articol publicat in: Cultura, Personal, Societate
Avantajul recurgerii la muzica frumoasă este unul evident. Atâta timp cât suntem pătrunşi de miracolul ei nu există nici o nevoie să ne mai gândim la altceva decât doar la savoarea unor senzaţii trăite într-un mod spontan. Exact aşa cum o spune Levy-Strauss – „… atâta timp cât sună muzica suntem asemănători zeilor” sau, mai pe înţelesul nostru – „… abordând muzica, pur şi simplu ieşim din timp”. Adică, ascultând muzică devenim ceva asemănător cu nişte divinităţi atemporale. Aşa cum se şi cuvine unor zeităţi. Miracolul oricărei muzici frumoase constă în faptul că ne captează într-un mod spontan şi nu neapărat conştientizabil în primele momente ale „încarcerării”. Acesta ar fi modul cel mai indicat „consumului” de miracol muzical.
În mod normal, însă, audiem muzica nu şi fără un efort. Un prim sentiment este unul de a fi copleşiţi de multitudinea de informaţii, mai ales în cazul muzicii clasice şi, evident, în cazul unei lucrări simfonice. De aici încolo se pune problema răbdării, a limitei de toleranţă pe care o avem dezvoltată într-un mod suficient sau… deloc. Şi nu se pune problema de a putea audia integral o operă cu o durată de circa 3-4 ore şi nici o simfonie cu durate cuprinse între 30 sau 90 de minute. Deloc aşa ceva. Astfel devine evidentă ingeniozitatea şi isteţimea minţii care a conceput videoclipurile cu durată care să nu depăşească 4 (patru) minute. Iar această cifră reprezintă nu altceva decât limitele unui formataj al percepţiei şi a limitelor între care se situează capacitatea de asimilare a conştiinţei. Mai mult, aceste 4 (patru) minute definesc şi capacitatea imaginaţiei, dacă mă gândesc nu atât la compozitori şi interpreţi, ci la publicul consumator care „înghite tot ceea ce zboară”. Acest control drastic al conştiinţei înseamnă şi reducerea receptorului la o ipostază totalmente pasiv ă de „burete” dopat cu un flux intermitent de informaţii sonore nediferenţiate. Aşa ajungem la mintea albă, înălbită de „detergenţii” pseudo-muzicali ai show-business-ului şi mass-media. Intr-o minte cu “protectiile” evaluative desfiintate este mai usor sa inghesui orice. Da. Chiar orice ne-am putea imagina.
Aici mai intervine un accent important – capacitatea conştiinţei de a recepta diversitatea, de a realiza evaluări, dar şi de a diferenţia informaţiile receptate. Şi atunci mă gândesc la ceea ce poţi „înghesui” ca diversitate în 4 minute ale unui videoclip, iar restrângerea drastică a „evenimentelor” muzicale, precum şi a instrumentelor implicate este evidentă. Într-o discotecă reacţiile sunt, evident, spontane, în masă, similar unei branşări la priza de curent. Publicul unei discoteci este branşat la sonoritate. La acel „bum-bum-bum” asurzitor al percuţiei (eficienţa undelor de infra-sunet), indiferent ce mai sună pe acolo în materie de melodie.
Acesta ar fi al doilea criteriu al formatajului: mintea este dezvăţată să perceapă o diversitate avansată, ci mai degrabă una controlată, adică menţinută la nivelul minimului necesar pentru a-ţi putea face o idee. Acest dresaj al percepţiei şi încă unul realizat pe masse extinse de participanţi îşi face efectul în timp creând dependenţă, situaţie în care entuziasmul se confundă cu plăcerea. Şi în nici un caz nu este posibil ca cineva, un singur om, din masa indivizilor dintr-o discotecă să perceapă această puţinătate (şi brutalitate) senzorială drept privaţiune intenţionat orientată înspre a induce dependenţă sau o progresivă incapacitare a percepţiei (în special, una a conştiinţei valorice a faptului receptat). Fără nici o capacitate de diferenţiere, ceea ce înseamnă fără nici un efort al conştiinţei, dar şi fără nici cel mai mic efort volitiv. Iar această idee se referă la cel mult o singură linie melodică, la sonoritatea câtorva instrumente (cu sonorităţi de obicei sintetice) şi la un număr minim de evenimente muzicale. (nu includ aici cantitatea evenimentelor vizuale, deoarece un videoclip este, evident, orientat mai degrabă înspre percepţia imaginii decât a muzicii). Ce se întâmplă, însă, cu amatorii de videoclipuri atunci când li se oferă o simfonie compusă din patru părţi, fiecare dintre acestea având cel puţin câte două teme muzicale, ansamblul sonorităţii însumând până peste 80 (optzeci) de instrumente muzicale (cu interpreţi cu tot), iar durata muzicii situându-se între 30 de minute (Simfonia Jupiter, nr. 41, de Mozart) şi 90 de minute (Simfonia nr. 2 de Mahler). Ce să mai spun despre abnormitatea duratei în cazul Simfoniei Turangalila de Messiaen. Încerc să-mi imaginez, chiar în această situaţie, profilul psiho-fiziologic al unui/unei consumator/oare de manele.
Al treilea criteriu ar fi răbdarea. Încerc să-mi imaginez oameni cu percepţia formatată la 4 (patru) minute într-o sală de Filarmonică, faţă în faţă cu o Simfonie sau un Concert instrumental sau, şi mai rău, într-o sală de operă şi înfruntând o capodoperă cu durată de vreo 4 (patru) ore şi la câte „torturi” ar fi expuşi aceştia. După cele 4 (patru) minute epuizate, ca şi creditul lunar pentru un telefon mobil, aceşti oameni trăiesc disfuncţia totală a percepţiei, a imaginaţiei, a răbdării, cu toate sentimentele de inutilitate, plictis, monotonie care într-un mod evident nu se referă la lucrarea muzicală interpretată, ci la conştiinţa însăşi a receptorului.
Şi atunci… schimbăm optica. Nu mai este vorba că ar trebui să educăm poporul să iubească operele lui Verdi sau Wagner, ale lui Brahms sau Mahler, ale lui Chopin sau Ceaikovski. Deloc aşa ceva. A vorbi despre valoare artistică într-un context în care percepţia şi conştiinţa majorităţii consumatorilor de fenomen aşa-zis muzical deja demult nu mai sunt deschise (citeşte: în stare) pentru a percepe ceva mai mult decât o manea „monosilabică” de circa 4 (patru) minute (sub determinativul de manea includ majoritatea producţiilor difuzate pe canalele de televiziune gen MTV), reprezintă o adevărată abstracţiune.
Cum ar fi, însă, dacă ne-am imagina că acea plăcere trăită timp de 4 (patru) minute ale unui videoclip ar putea fi reformatate în 4 (patru) minute (şi, poate, chiar mai multe) ale unei arii de operă? Într-un alt sens, cum ar fi dacă ne-am imagina această plăcere de 4 (patru) minute cel puţin dublată la 8 minute (o singură parte dintr-o simfonie de Mozart)? Mai mult, cum ar fi dacă am suprima şirul vizual şi ne-am limita doar la sonoritatea pură a unei părţi de concert instrumental (spre exemplu, Concertul nr. 2 de Serghei Rahmaninov, partea I)? Evident, să nu vorbim despre valoare, ci doar despre o provocare pe care muzica clasică o lansează într-un mod atât de evident în contextul unei sterilizări culturale tot mai pronunţată?
Modelul unei evolutii solistice cu o muzica frumoasa intr-un mod evident – Elina Garanca interpretand aria Dalilei din opera “Samson si Dalila” de Camille Saint-Saens:
Modelul unei evolutii in doi: Renee Fleming si Dmitri Hvorostovski interpretand duetul “La ci darem la mano” din opera “Don Giovanni” de W. A. Mozart
Modelul frumusetii in nostalgie (tristete inaltatoare): Adagio in Sol minor (g-moll) de Tomaso Albinoni:
Comments
Leave a Reply
Vizitatori:
-
