Muzica și sensul sincretic al nostalgiei
Posted by oleg on septembrie 21, 2011
Filed under Personale
Acesta este chiar titlul cartii care a vazut lumina zilei la inceput de septembrie la editura “Casa Cartii de Stiinta” (Cluj). Este o bucurie pe care vreau s-o impartasesc, in calitatea mea de autor, cu toti cei dragi mie. Textul de mai jos este in egala masura o scrisoare de dragoste adresata voua tuturor si, in acelasi timp, chiar textul cu care incepe cartea.
Argument
Scrierea textului acestei cărţi a fost într-o mare măsură determinată de un sentiment de recunoștinţă. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să am experienţe, să le spun misterioase într-un prim moment, atunci când descopeream și descopăr într-o librărie sau într-un anticariat , pe un raft de bibliotecă, publică sau pe la prieteni, ori mânat de curiozitatea incitată într-o discuţie, mesaje ascunse între două coperţi de carte al căror destinatar mă surprind a fi . Sentimentul este de recunoaștere treptată a faptului că sunt înrudit cu autorul „scrisorii” într-o asemenea măsură, încât trăiesc convingerea că, spre exemplu, Harold Bloom a scris “Canonul occidental” pentru mine și îl văd ca pe un prieten care, din depărtările existenţei lui, mi-a expediat pe această cale un semn al afecţiunii și recunoașterii lui personale pentru simplul fapt că exist și poate pentru ceva ce încă urmează să înţeleg. Și toate astea atâta timp cât ideea conform căreia „Shakespeare ne-a inventat pe noi toţi” o trăiesc drept idee personală, un adevăr axial la care ader într-un mod spontan, reamintindu-mi-l și, evident, asumându-mi-l ca făcând parte din conștiinţa mea încă dinainte de a mi-l fi formulat într-un mod explicit, iar parcugând în continuare paginile cărţii descopăr „indiile” culturilor aristocratică, democratică și haotică, oarecum înrudite cu propriile mele intuiţii asupra stărilor sincretică, sintetică și sincronă ale culturii muzicale, iar ideea canonului o regăsesc atât de puţin „canonică”, încât pe Chaucer, Cervantes, Dante, Montaigne, Goethe, Walt Whitman, Tolstoi, Ibsen, Joyce, Kafka, Proust, Borges sau Beckett mi-i pot apropia ca pe o mare familie, un neam ciudat, straniu, însă deloc străin. Și reușesc acest fapt pornind de la simpla recunoștinţă pe care o am pentru fi losoful Peter Sloterdijk, care mi-a lămurit ideea cu textele drept scrisori, și pentru compozitorul Eduard Terényi, care, nu fără mândrie, respect, dar și duioșie, mi-a relatat despre oamenii cu care s-a regăsit înrudit, printre care Bach și Vivaldi, Haydn și Mozart, însă și Mussorgski, Debussy, Ravel, Bartók, Prokofi ev și Șostakovici, Wagner , Hindemith și Webern. Îi recunosc și eu drept ai mei, poate nu pe toţi, traseele vieţii mele aducându-mi în cale și nume diferite, însă îl văd pe Chaucer discutând cu Schönberg, pe Ibsen cu Șostakovici sau pe Debussy jucând o partidă de șah cu Joyce. Unele „scrisori” le recitesc continuu și mă simt în egală măsură amplificat, regăsindu-mi conștiinţa accelerată până peste limitele pe care mi le imaginam drept deja de mult cunoscute. Așa mi se întâmplă cu Ernst Kurth, parcurgându-i “Criza armoniei romantice în „Tristan și Isolda” de Richard Wagner “, și nu pot trăi decât cu voluptate elanul și pasiunea cu care celebrul muzicolog, iată, mi se mărturisește, savant și în egală măsură euforic, revărsând în conștiinţa mea „mitologia” superbei aventuri creatoare pe care marele Richard o trăiește continuu, însă altfel la fi ecare recitire, sublimând, în paginile partiturii sale, o altă „scrisoare” pe care o absorb cu același freamăt interior, întregul său destin, agonie, extaz, umilinţă și prăbușire, uitare și eternitate. Nu cu toate „scrisorile” se întâmplă, însă, la fel, deoarece am descoperit că nu eram destinatarul lui Freud și nici, poate, Dostoievski nu mi-a adresat propriile texte, însă Lévi-Strauss și lumile sălbaticilor sau Jung și arhetipurile m-au îndreptat direct înspre Gilbert Durand, cu artele și arhetipurile lui, de această dată muzicale, și asta înainte de a mă lăsa fascinat de grandoarea, terifi antă și seducătoare în egală măsură, a unui text precum Structurile antropologice ale imaginarului. Revin la “Arte și arhetipuri” și îi descopăr acolo pe Mozart, tanatic și erotic deopotrivă, pe Wagner, apolinic și dionisiac în egală măsură, pe care îi alăturasem într-o aventură comparatistă personală, prin Figaro și Tristan, dar mai ales prin Susana și Isolda. Prin Mozart și Wagner îi regăsesc împreună pe Gilbert Durand și Eduard Terényi, însă aici ajung să resimt, tot mai acut cu fi ecare pas, tot mai intens cu fi ecare lectură, ceea ce conștiinţa îmi traduce drept „cântul nostalgic al arhetipurilor” și ajung la J.P. Vernant, și recitesc din nou paginile despre vârsta de aur, și recitind pagini din Hesiod îmi descopăr propria nostalgie, diferită de eliadesca „nostalgie a originilor”, nimic din așa ceva, o altă scrisoare al cărei destinatar nu m-am descoperit a fi . Este o nostalgie diferită, poate, chiar și de propria ei etimologie, una care nu are nimic în comun cu propria mea biografi e sau provenienţă, nimic în comun cu amintiri, decese sau despărţiri, nimic în comun cu trecutul. O regăsesc la poetul Andrei Voznesenski, atunci când se mărturisește în poemul „Nostalgia după prezent”, rostind în rafalele sacadate ale rimelor nostalgia după prezentul pe care niciodată nu va ajunge să-l fi trăit. Rostesc împreună cu el propria mea nostalgie după prezentul neîmplinit încă sau deja imposibil, urmându-l, parcurg succesiunea rimelor, transformându-le, și trăiesc cu atât mai acut nostalgia dorinţei de a-mi întâlni familia, întreaga familie, pe care încerc s-o adun între coperţile acestei cărţi. Iar întreg textul care urmează mi-l imaginez, la rându-mi, drept o scrisoare către un destinatar necunoscut…
Comments
Leave a Reply
Vizitatori:
-
